Regizorul Ovidiu Georgescu, care semnează „Dirijorul Tăcerilor”, peliculă ce rulează deja pe ecrane, a mărturisit, într-un interviu pentru News.ro, că a vrut să redea pe ecran „o radiografie a lumii din jurul nostru”, vorbind „despre societatea în care trăim şi hibele ei, despre relaţiile dintre noi, despre inegalitate şi nedreptate”. Cineastul a povestit cum s-a concretizat ideea sa, de la un scenariu de scurtmetraj, la filmul cu Maia Morgenstern, Adrian Titieni, Vlad Zamfirescu, între alţii. Ovidiu Georgescu a vorbit şi despre producţiile la care lucrează în prezent.
„Dirijorul Tăcerilor” spune povestea mai multor generaţii care trăiesc într-o casă ridicată în 1925, dar care urmează să fie demolată pentru a face loc unor clădiri de birouri. Filmul prezintă o poveste inspirată din fapte reale, ale cărei începuturi se regăsesc în perioada interbelică şi continuă până în zilele noastre. Este povestea a trei generaţii care trebuie să lupte pentru a-şi salva căminul. Casa în care locuiesc urmează să fie demolată pentru a face loc unor clădiri de birouri. Locatarii acestui imobil sunt victimele unui şir de abuzuri, ce duc la abandonuri, trădări şi destine destrămate într-o Românie confuză şi tensionată.
Ovidiu Georgescu s-a născut în decembrie 1968 în Bucureşti, România. A absolvit Universitatea Politehnica Bucureşti în 1994. Absolvent şi licenţiat al U.N.A.T.C „I.L. Caragiale" Bucureşti, Facultatea de Film în 1998. Din 2007 este doctor în cinematografie şi media al U.N.A.T.C „I.L. Caragiale" Bucureşti. În perioada 2015 - 2020 a fost decan al Facultăţii de film din cadrul U.N.A.T.C „I.L. Caragiale" Bucureşti iar din 2018, este Conducător Doctorat în cadrul Şcolii Doctorale din U.N.A.T.C „I.L. Caragiale" Bucureşti. În prezent, este profesor universitar Doctor Habil. în cadrul U.N.A.T.C „I.L. Caragiale" Bucureşti - Facultatea de Film.
28 noiembrie - Profit Financial.Forum
Între anii 2000-2003, a fost scenarist, regizor, producător şi iniţiator al primului proiect de film independent cu buget zero din România, intitulat "3 Păzeşte" şi al "Manifestului Concesia".
Între anii 2012 - 2014, a fost scenarist, regizor, producător şi iniţiator al primului proiect independent în realism magic din România intitulat "Ultimul Zburător" şi al "Manifestului Cultural Promissum".
Filmografie: 1997 - 2001, scenarist, regizor şi producător la următoarele filme: "Dirijorul Tăcerilor", ficţiune lung-metraj, 2021, "Academia Română – 150 de ani în slujba Naţiunii Române", documentar scurt-metraj, 2016; "Ultimul Zburător", ficţiune lung-metraj, 2014; "Oamenii de Aur", documentar lung-metraj, 2011; "Învingătorii", documentar lung-metraj, 2009; "Nucu", documentar scurt-metraj, 2006; "Zbor deasupra unui cuib de curci", ficţiune scurt-metraj, 2003; "3 Păzeşte", ficţiune lung-metraj, 2003; "99% Bucharest", documentar scurt-metraj, 2002; "Călătorie într-o lume uitată", documentar lung-metraj, 2000; "Golgota", documentar scurt-metraj, 1998; "Unicul leu din grădina zoologică", ficţiune scurt-metraj, 1997.
Care este povestea reală după care v-aţi inspirat pentru acest film? Cum a început acest proiect?
„Dirijorul tăcerilor” este un film important pentru mine şi asta nu doar pentru că reprezintă o poveste universală, despre noi înşine, ci pentru că, aşa cum ai menţionat, este inspirat din evenimente reale, chiar dacă, desigur, au fost trecute printr-un filtru ficţional. Aceste întâmplări reale de la care am plecat, mi-au fost relatate de numeroşi cunoscuţi, prieteni sau unele chiar au fost trăite de mine. La fel, şi cuplul bătrânilor din film - Reli & Voicu Lazaride, interpretaţi de Cristina Deleanu şi Ovidiu Ghiniţă -, este inspirat din nişte persoane reale pe care le-am cunoscut în anii 2000 şi care, întâmplător, au avut un destin asemănător cu cel al personajelor.
Legat de producţie, scenariul iniţial a fost unul de scurtmetraj, pe la începutul anilor 2000, când purta numele de „Leviatanul sau Povestea Peştelui Mare”. În varianta aceea, aveam doar cuplul maturilor - Stela & Radu, interpretaţi, în filmul „Dirijorul Tăcerilor”, de Dana Vulc şi Vlad Zamfirescu - şi cuplul tinerilor - Raluca & Matei, interpretaţi, în acelaşi film, de Ioana Marcoiu şi Victor Ţăpeanu - povestea în sine era mult mai liniară. Ulterior am adăugat cuplul de bătrâni - odată ce i-am cunoscut, practic. Tot adăugând straturi, am terminat o primă variantă a scenariului în 2006 şi, ulterior, am început să caut finanţări. O primă finanţare am câştigat-o de la CNC în 2008, în urma unui concurs, însă, din diverse motive, filmul nu s-a putut materializa atunci. Apoi, am obţinut o nouă finanţare în anul 2017, iar producţia în sine a început în 2019. O istorie destul de lungă şi tumultoasă - poate asemănătoare cu cea a casei din film -, însă pot spune că a meritat aşteptarea, în special pentru că am reuşit să îmbrac filmul într-un aer familiar, care poate răsuna în fiecare dintre noi.
Ce aţi vrut să transmiteţi prin această poveste?
Filmul vorbeşte despre ce se întâmplă în societatea noastră de azi, în spatele aparenţelor şi asta mi-am şi dorit: o radiografie a lumii din jurul nostru. Din punctul meu de vedere, mesajul filmului poate părea destul de dur, respectiv faptul că peştele cel mare îl înghite pe cel mic, asta apropo de metafora acvariului, prezentă în film. Din acest motiv am vrut să îmbrac toate aceste lucruri într-un realism magic, folosind elementele vizuale - pentru a ajunge într-o manieră cât mai prietenoasă la public. N-am să vă spun exact care este finalul, nu vreau să vă stric plăcerea de a viziona filmul, dar ce pot să vă spun este că am vrut ca el să ofere speranţă personajelor, astfel încât răul să fie parţial extirpat.
Cât de rapid reacţionează românii la situaţiile de genul celei prezentate în film? De unde ar trebui să vină salvarea pentru un astfel de caz? Mai mult privim sau acţionăm?
Cred că e o discuţie complexă şi în niciun caz nu aş putea generaliza. Dacă luăm în considerare identitatea şi cultura românilor, dar şi istoria modernă a României şi urmele pe care aceasta le-a lăsat asupra oamenilor, aş zice că oamenilor le este mai comod, mai la îndemână să privească. Dar asta nu înseamnă că ei vor fi satisfăcuţi cu a rămâne în expectativă, a sta în rolul spectatorului. Cred în puterea oamenilor de a acţiona. De altfel, am încercat să creez un echilibru şi să ilustrez ambele valenţe în film, astfel că fiecare personaj este pus în ambele posturi şi nu doar că poate, dar are de ales. Şi fiecare o face.
Într-o astfel de poveste, care este rolul vecinilor? Unde aţi filmat şi care au fost provocările?
Vecinii au rolul principal în „Dirijorul Tăcerilor”. Cele trei cupluri prezente în film stau în aceeaşi casă, unii de mai mult timp, alţii mutaţi recent, dar din interacţiunea lor ne dăm seama că se cunosc destul de bine şi fac parte unii din vieţile celorlalţi. Fiecare ajută la construcţia celuilalt, tehnic vorbind. E ceva fascinant şi plin de căldură în viaţa de comunitate, mai ales când vorbim despre locatarii aceleiaşi clădiri. Până la urmă, o casă rămâne o simplă clădire, însă oamenii care locuiesc acolo îi dau viaţă. Casa în care am filmat există încă şi se află undeva în centrul Bucureştiului.
La capitolul producţie, au fost în total 30 de zile de filmare, iar locaţiile au fost mai multe. Spre exemplu, scena în care András Demeter coboară cu balonul a fost filmată la 30 de kilometri de Bucureşti, într-o zonă propice unei asemenea aventuri. Am lucrat cu profesionişti specializaţi în domeniu, iar eu mi-am dorit un balon special, care să aibă două – trei dominante cromatice.
Toate locaţiile folosite în această producţie sunt situate în Bucureşti şi împrejurimi. Aşa cum apar ele în film sunt rezultatul creativităţii celor doi scenografi: Mihai Dorobanţu şi Ştefan Caragiu, a directorului de imagine Silviu Stavilă şi nu în ultimul rând, a mea.
Ce relaţie aţi dezvoltat cu personajele pe măsură ce le-aţi scris replicile?
Am spus deja că perechea de bătrâni a fost inspirată de un cuplu pe care l-am cunoscut acum mulţi ani, poate că aici în special m-am simţit ataşat faţă de personaje. La fel, fiind profesor la UNATC şi lucrând cu mulţi studenţi, şi cuplul de tineri a fost inspirat de cei pe care zilnic îi am în jurul meu. Pe măsură ce am conturat şi dezvoltat personajele, am început să ţin la ele, lucru care cred că se aplică la fiecare film la care am lucrat. Iar asta se întâmplă pentru că ajungi să petreci atât timp cu aceste personaje - întâi în varianta de scenariu, iar mai apoi cu actorii pe care îi alegi să portretizeze aceste tipologii - încât îţi devin cumva prieteni - sau poate chiar vecini, ca să fac o trimitere la film.
S-a schimbat ceva din poveste pe parcursul filmărilor?
La nivel macro, nu pot să spun că s-au schimbat prea multe, scenariul a fost bine pus la punct cu mult timp înainte de a începe. Cred că doar lucruri de detaliu, de la figuraţie, la elementele de scenografie pe care le-am dorit în film. Desigur, nu trebuie să uităm că la această poveste a contribuit o întreagă echipă şi faptul că fiecare a venit cu mici idei sau propuneri a făcut din film o poveste minunată pe care m-aş bucura să o vadă cât mai mulţi oameni.
Distribuţia, cu nume mari, aţi avut-o în minte sau a fost un casting? Cum a decurs colaborarea cu nume precum Maia Morgenstern, Adrian Titieni, Vlad Zamfirescu?
Fiind o distribuţie destul de mare şi castingul a durat destul de mult în varianta lui finală, din 2019, plus că am avut diferite segmente de vârstă: am avut nevoie de un cuplu aflat la vârsta senectuţii, de un cuplu la maturitate şi de un cuplu tânăr, plus celelalte personaje. Au fost oameni pe care îi aveam în minte de dinainte şi i-am chemat la casting şi am lucrat împreună. Nu am rămas fixat în gândurile mele, tocmai pentru că e nevoie şi de chimie, iar asta a avut o pondere importantă. Iar lucrul cu ei a fost mai mult decât o plăcere. Fascinant la domeniu acesta e că, indiferent de vârstă, poţi învăţa de la celălalt tocmai pentru că purtăm în noi tot felul de experienţe diferite. Iar schimbul dintre regizor şi actor face parte nu doar dintr-un proces de a-i împărtăşi celuilalt viziunea ta, ci de (auto)cunoaştere. Cu alte cuvinte, ne ajutăm unii pe alţii să vedem puţin mai mult şi puţin mai diferit.
Este o practică, în general, ca regizorii români de film să regizeze după propriile scenarii? Şi dumneavoastră sunteţi co-scenarist pentru acest film. Ce v-a plăcut mai mult, să scrieţi sau să regizaţi?
Din nou, nu aş putea generaliza, plus că este o „practică”, să-i spunem, care se întâlneşte peste tot în lume, nu doar în România. Ce pot spune, însă, din propria experienţă, este că atunci când porţi mult timp o idee cu tine şi ea capătă amploare în mintea ta şi aşa devine din ce în ce mai importantă pentru tine, vine cumva natural să te implici în procesul de scriere a scenariului. În plus, e vorba de a transmite propria viziune, în special pentru că vorbim despre elemente din film care au ca sursă de inspiraţie momente şi persoane din viaţa mea.
Ce mi-a plăcut mai mult n-aş putea spune, tocmai pentru că sunt două procese foarte diferite şi le găsesc pe ambele frumoase în mod diferit. Pe de o parte, avem scriitura care vine cumva cu multă solitudine, dat fiind că eşti tu, cu tine şi cu foaia pe care scrii - şi, în cazul meu, şi cu Theo Herghelegiu, scenarista alături de care am scris acest film. Pe de altă parte, odată cu începerea producţiei vine şi multă acţiune, transpunerea în plan real a ideilor, pe set, cu ajutorul actorilor. Cred că cele două se continuă cât se poate de natural şi te pun în faţa unor perspective diferite care compun lumea filmului.
Filmul a fost premiat deja pentru cel mai bun regizor la London Director Awards 2022 şi că este în selecţie la Brno Film Festival. Contează premiile? Reprezintă o bună promovare aceasta pentru public?
Premiile în sine, izolate de noi, cei care facem filmele care merg în competiţii, nu cred că au vreo importanţă. Tot noi suntem cei care le acordăm (sau nu) valoare. Personal, cred că premiile sunt o frumoasă apreciere a muncii mele, precum şi a colegilor. Şi, mai mult, cred că ele pot fi un real ajutor, un soi de carte de vizită în faţa publicului. Dacă e să reducem totul la esenţă, cred că premiile sunt un compliment frumos şi mai ales o cale de a ajunge în vizorul oamenilor.
De ce să vadă publicul din România „Dirijorul Tăcerilor”?
Pentru că ar putea fi - şi în multe privinţe poate că este - un film despre ei. „Dirijorul Tăcerilor” vorbeşte despre societatea în care trăim şi hibele ei, despre relaţiile dintre noi, despre inegalitate şi nedreptate şi, în acelaşi timp, despre sistemul de echitate al universului. „Dirijorul Tăcerilor” spune o poveste despre tot ceea ce ne înconjoară, aşa ca vă invit să vedeţi filmul care poate fi vizionat în toate cinematografele din ţară.
Aveţi un plan pentru o viitoare producţie? Ne puteţi spune mai multe?
Sunt în post-producţie cu un film documentar „Trăitori în veşnicie” (titlu de lucru) care ne spune povestea unei femei. Prin intermediul acesteia vom surprinde şi o comunitate de oameni care trăiesc izolaţi într-un cătun, undeva în măgurile Ivănesei. O călătorie de 63 de minute la sfârşitul căreia vom descoperi adevăratul rost al existenţei noastre într-un anume spaţiu şi timp. Documentarul va ajunge la publicul spectator în 2023.
În august 2022 am terminat filmările unui lung metraj de ficţiune, „Un weekend de vis” (titlu de lucru). Filmul surprinde viaţa unui cuplu de tineri corporatişti. Povestea lor începe în 2019, continuă în 2020 şi 2021, cu un epilog în 2037. Sperăm ca el să fie gata până la finalul anului 2023 şi din 2024 să ajungă la spectatori.
Ambele proiecte cinematografice sunt producţii independente ale Asociaţiei culturale Promissum.
Alte câteva proiecte de ficţiune sau documentar, ale căror scenarii sunt finalizate, aşteaptă intrarea în producţie.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
