INTERVIU - Scriitoarea neozeelandeză Heather Morris: Nu trebuie să lăsăm ceea ce a dus la Holocaust şi la încarcerarea a milioane de oameni, doar pentru că sunt diferiţi, să se întâmple din nou

Scriitoarea Heather Morris, autoarea romanelor de succes „Tatuatorul de la Auschwitz” şi „Călătoria Cilkăi”, apărute la editura Humanitas, a vorbit, într-un interviu acordat News.ro, despre supravieţuire, dragoste şi curaj, teme care se regăsesc în cele două cărţi ale sale. Morris povesteşte cum s-a documentat, ce a învăţat din poveştile lui Lale, Gita şi a Cilkăi, mărturisind că i-a fost greu să scrie, mai ales că „nu a avut cine să mă consoleze când am citit despre cele îndurate de Cilka în Auschwitz/ Birkenau şi în gulagul rusesc”.

Îndemnul scriitoarei pentru cititori este de a învăţa istoria şi a înţelege care a fost contextul politic la acel moment.

Romanele sale se bazează pe deciziile celor două personaje - Lale şi Cilka – luate în lagăr. „Un singur lucru am învăţat, în urma întâlnirilor cu supravieţuitorii, despre rău şi teroare iar acesta este să nu judeci niciodată deciziile pe care le-au luat”, declară Heathe Morris.

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, Noua Zeelandă. Şi-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, la Melbourne, le-a finalizat la Monash University, în 1991.

În 2003, l-a cunoscut pe Lale Sokolov şi prima formă a poveştii lui a devenit un scenariu cu care Heather Morris a câştigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut şi de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiţiei, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, „Tatuatorul de la Auschwitz/ The Tattooist of Auschwitz” s-a bucurat de succes la nivel internaţional.

Cartea a fost recompensată cu numeroase premii, între care Cel mai bun roman istoric (2018, Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand (2018, Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 şi Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publishers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) şi Apple Book of the Year 2018 (Statele Unite).

Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare şi pregăteşte un serial pentru televiziune.

Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, „Călătoria Cilkăi/ Cilka’s Journey”, este în curs de publicare în peste 40 de ţări şi a intrat direct pe primele locuri în topurile de vânzări din Olanda, Portugalia, Polonia, Australia, Marea Britanie şi Statele Unite.

Redăm integral interviul acordat News.ro de Heather Morris 

După „Tatuatorul de la Auschwitz”, aţi publicat o altă carte sfâşietoare, „Călătoria Cilkăi”. Ce v-a determinat să scrieţi în continuare pe această temă?

Heather Morris: Lale, tatuatorul de la Auschwitz, este cel care mi-a povestit despre Cilka, pe care o considera cea mai curajoasă persoană pe care a cunoscut-o. De multe ori îmi spunea că după ce public povestea lui, trebuie să scriu şi povestea Cilkăi, că trebuie să vorbesc lumii despre această fată curajoasă.

Ce a fost mai greu în a scrie aceste cărţi: începutul sau sfârşitul?

Sfârşitul. Am multe lucruri pe care nu le-am spus în aceste poveşti. Faptul că a trebuit să aleg ce să includ şi la ce să renunţ a fost una dintre cele mai mari provocări ale mele. Ambele poveşti continuă chiar dacă am scris la final „Sfârşit”. Sper că notele pe care le-am adăugat luminează vieţile lui Lale şi Gita după ce au fost închişi.

Cum aţi descoperit povestea din spatele romanului „Tatuatorul de la Auschwitz” şi când aţi decis să continuaţi cu cea în care personaj principal este Cilka?

A fost foarte dureros pentru Lale să vorbească despre Cilka, din cauza a ceea ce i s-a întâmplat după ce Auschwitz-ul a fost eliberat. Cilka i-a salvat viaţa, dar Cilka nu a putut face nimic pentru ea însăşi, fiind trimisă în Gulagul siberian. Soţia lui Lale, Gita, a petrecut ceva timp cu Cilka atunci când s-a întors în Slovacia. Am aflat multe lucruri de la Lale şi dintr-un film cu Gita în care vorbeşte despre Cilka şi astfel am putut afla în ce regiune a Gulagului a fost închisă. Eu am fost ajutată şi de un cercetător de la Moscova, care mi-a oferit documente, fotografii, mărturii legate de acel gulag - Vorkuta (oraş în Rusia - n.r.). Am fost şi în Kosice, Slovacia, unde Cilka a trăit până în 2004, când a murit. Am vorbit cu prietenii şi vecinii ei, care o ştiau de decenii. Am avut acces la documente, detalii legate de naşterea sa sau de căsătoria părinţilor, despre surorile ei. Am văzut rapoarte din ultimii doi ani de şcoală, am fost unde a locuit cu familia înainte să fie dusă la Auschwitz, dar şi la sinagoga unde mergea cu familia, am discutat cu oamenii din oraşul Bardejov care aveau amintiri despre tânăra Cilka.

După ce aţi aflat în detaliu aceste poveşti de viaţă, cât credeţi că poate rezista un om în faţa durerii? Ce sentimente vor avea cititorii acestor două volume?

Sper că oamenii care citesc despre Lale şi Cilka vor înţelege capacitatea de adaptare şi curajul acestor doi tineri obişnuiţi care au trăit în timpuri extraordinare. Că au găsit speranţa prin salvarea lor şi că au găsit speranţa fiind conştienţi că au trăit ulterior o viaţă bună şi împlinită. Au luat această speranţă şi şi-au trăit vieţile cât de bine au putut.

Puteţi oferi mai multe detalii despre documentarea celor două poveşti?

Am scris povestea lui Lale împreună cu el. L-am cunoscut cu trei ani înainte să moară. El mi-a spus ambele poveşti. A apucat să vadă ce scriu despre el şi m-a alinat atunci când am ajuns la momentele groaznice pe care el, Gita şi alţii le-au îndurat. Iniţial, am scris un scenariu, gândindu-mă la un film. Era foarte fericit că ce a trăit el va fi proiectat pe un ecran şi a colaborat cu un producător şi un regizor care au încercat să facă un film. După câţiva ani, timp în care nu s-a concretizat un scenariu, am adaptat povestea pentru un roman. Nu mi-a fost uşor să scriu despre Cilka. Nu a avut cine să mă consoleze când am citit despre cele îndurate de ea în Auschwitz/ Birkenau şi în gulagul rusesc. M-am documentat despre Cilka, despre gulag, în special cel de la Vorkuta, am vorbit cu oameni care o iubeau pe Cilka de zeci de ani şi am construit povestea ei din aceste surse, ca o promisiune făcută lui Lale că voi spune lumii întregi totul despre Cilka.

Ca să supravieţuiască, personajele din romane au fost nevoite să facă trăiască făcând orori la rândul lor. A fost dragostea o scuză?

Un singur lucru am învăţat, în urma întâlnirilor cu supravieţuitorii, despre rău şi teroare iar acesta este să nu judeci niciodată deciziile pe care le-au luat. Nu am făcut aşa ceva. Nimeni nu a făcut aşa ceva. Niciunul dintre supravieţuitorii Holocaustului pe care i-am întâlnit în multe ţări nu i-a criticat pe Lale şi Cilka pentru că au rămas în viaţă şi pentru ce au făcut pentru a putea supravieţui. Şi ei mi-au spus că au fost nevoiţi să ia decizii oribile, dificile.

Curajul este principala trăsătură a eroilor din aceste romane. Ce aţi mai aflat atunci când v-aţi document despre oamenii aflaţi în lagărele de concentrare - Lale, Gita Sokolov, Cilka?

Curajul este unul dintre lucrurile pe care nu ştim dacă le avem decât dacă suntem provocaţi. Mulţi supravieţuitori, inclusiv Lale, mi-au spus că voiau să trăiască pentru a spune lumii la ce au fost martori şi că sperau ca familiile lor să fie bine şi să se întoarcă la ele. Niciunul nu a crezut vreodată că este un erou dacă a supravieţuit. Adesea se gândeau că supravieţuirea nu e nimic special, că şi alţii au reuşit.

Aţi vizitat Slovacia pentru documentare şi pentru a afla mai multe despre Cilka. Ce v-au spus oamenii care au cunoscut-o?

De la prieteni şi vecini am aflat că Cilka era o femeie extraordinară, care a iubit cu generozitate şi a fost iubită la rândul ei. Nu a avut copii, dar adulţii din blocul în care a locuit mai mult de patruzeci de ani mi-au mărturisit că pentru ei era ca a doua mamă. Iarna îi aştepta afară pe copiii ai căror părinţi lucrau şi îi ducea la ea în casă, le dădea ceva cald de băut şi avea grijă de ei. Părinţii ştiau unde să-i găsească pe copii. La Cilka acasă. Am mai descoperit lucruri legate de familia ei: tatăl s-a căsătorit cu o fată pe numele Cecilia - adevăratul nume al Cilkăi -, care a născut o fetiţă, dar a decedat când bebeluşul avea patru luni. Apoi, tatăl s-a căsătorit cu sora soţiei decedate şi a mai avut două fete, Cilka fiind cea mai mică. Din registrele şcolare reiese că era bună la matematică şi stiinţă şi avea maniere.

Rezistenţa spiritului uman este pusă la încercare în fiecare epocă pe care o traversăm. Dincolo de aceste poveşti, care trebuie să rămână, ce trebuie să facem pentru a evita astfel de orori în viitor?

Să învăţăm din istorie. Să citim şi să înţelegem care a fost contextul politic la acel moment care a escaladat răul şi să nu lăsăm să se mai întâmple aşa ceva. Trăim vremuri provocatoare, cu o pandemie care afectează omenirea. Pandemia nu alege pe cineva anume, iar în spusele lui Lale, nu contează de unde eşti, la ce dumnezeu te închini, indiferent dacă o faci sau nu; nu are treabă cu etnia ta, culoarea pielii, orientarea sexuală. Sângele nostru, al tuturor, rămâne roşu.

Cele două romane, publicate în România de editura Humanitas, au avut succes în foarte multe ţări. V-aţi fi aşteptat la un public aşa de mare? Ce aveţi de spus despre România?

Bineînţeles că nu. Voiam să public în regie proprie, 100 de exemplare, şi să le dăruiesc membrilor familiei şi prietenilor. Mereu am crezut în povestea lui Lale, care te învaţă ceva - pe mine sigur m-a învăţat - şi îţi dă speranţă atunci când te confrunţi cu propriile tragedii şi traume. Sunt copleşită de reacţia oamenilor faţă de cărţile mele, care au apărut în 55 de ţări, traduse în 47 de limbi. Sunt copleşită pentru numărul mare oameni care au ieşit din anonimat, mi-au scris şi au împărtăşit cu mine ce a însemnat pentru ei să citească aceste lucruri, cum le-au dat speranţă în vremuri întunecate din viaţa lor. Câteodată fac live pe Facebook şi vorbesc spre aceste poveşti şi mă adord când văd un comentariu din România. Le mulţumesc editorilor şi cititorilor din România. Mă gândeam să vă vizitez în această vară, dar situaţia cu COVID-19 m-a împiedicat să fac acest lucru. Oricum, de îndată ce se va putea, voi face tot posibilul să vă vizitez.

Mişcarea anti-rasistă începută recent în SUA şi în alte locuri din lume - cum credeţi că s-a ajuns aici? Se repetă istoria?

Prea mulţi oameni se află pe muchie, dezavantajaţi în comunităţile lor, este de înţeles să protesteze. Nu trebuie să lăsăm istoria care a dus la Holocaust şi la încarcerarea a milioane de oameni, doar pentru că sunt diferiţi, să se întâmple din nou. Cred cu tărie că noi, majoritatea oamenilor de pe acest pământ, suntem mai buni decât asta. Trebuie să cred în acest lucru, trebuie să cred că nepoţii mei vor creşte şi vor trăi într-o lume în care toţi oamenii vor face bine.

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.