Miruna Berescu, directorul Festivalului Internaţional de Film Independent Anonimul încă de la înfiinţarea lui, în urmă cu 14 ani, a povestit într-un interviu acordat News.ro despre parcusul evenimentului, de la idee la concept, despre invitaţi şi selecţii, despre Sfântu Gheorghe - unde lumina este protagonistul -, a depănat amintiri şi a detaliat legătura stabilită cu multipremiatul regizor Michel Franco, care va fi prezent la ediţia de anul acesta.
Cea de-a 14-a ediţie a festivalului Anonimul are loc în perioada 7 - 13 august.
Începutul. Cred că o să încep să uit. Sunt foarte mulţi ani. Prima dată când am auzit ideea de a face un festival într-un loc despre care credeam şi eu, care majoritatea, că e foarte departe, că e inaccesibil, a fost în 2003. Atunci lucram la festivalul de film DaKINO, ca şi acum... La începutul lui 2004, a trebuit să fac o alegere şi, pentru că toată lumea spunea că nu o să reuşim, că e o idee proastă, că e foarte departe, am ales poate mai mult din frondă. Mai mult o ambiţie. Nu voiam să le dau dreptate. Am ales să încercăm să construim ceva şi, în august 2004, am dat drumul primei ediţii. A fost foarte diferită de ce se întâmplă acum. Am avut foarte multe de învăţat pe parcurs. Drumul a schimbat multe.
28 noiembrie - Profit Financial.Forum
Anonimul? A fost conceptul lui Sorin Marin (preşedintele Fundaţiei Anonimul). El a făcut un tur, a ajuns la mai multe festivaluri şi avea o idee despre toate evenimentele de gen în care sunt ei, cei cunoscuţi, şi ceilalţi, care vin să îi vadă pe cei cunoscuţi. Într-un fel, a fost o opoziţie la tot ceea ce trăiam atunci şi acum este mult peste – vedete şi fuga pseudojurnalistică pentru vedete şi interesul oamenilor pentru asta. A căutat, aşa cum s-a şi dezvoltat festivalul, un concept în care omul care vine într-o sală de cinema să vad un film să fie exact la acelaşi nivel cu cel care a făcut filmul sau cu cineva care înseamnă mult pentru cinematografie. Acolo, indiferent cine eşti, dacă vrei să mergi la film, trebuie să stai în acelaşi loc cu ceilalţi.
Invitaţi. Lucrurile sunt împărţite. Reacţiile, atât în ceea ce îi priveşte pe invitaţi, cât şi publicul, sunt diferite. Asta se vede în fiecare an. Oamenii din exterior au o deschidere fantastică la lucrurile poate mai puţin plăcute de acolo – la distanţă, la faptul că, aşa cum ni s-a întâmplat nouă, ţi se poate strica maşina pe drum şi eşti în mijlocul a nimic, când ajungi acolo, poate că este atât de mare umiditatea, încât filmul nu se vede cum vrei sau nu se aude. Toate astea am învăţat să le vedem într-un context în care trebuie să iei partea bună şi să te bucuri de locul în care eşti. Ne-a luat şi nouă mulţi ani să vedem lucrurile nu în modul, care îmi displace, ”lasă că merge şi aşa”, este unul dintre lucrurile care mă scot din sărite, dar, la un pic de detaşare şi relaxare, să vezi partea bună şi importantă a întâlnirii şi a locului. Noi facem o parte din treabă, dar locul acela este... Încercăm să îl stricăm cât mai puţin şi să ne ”folosim” de el într-un sens bun, ca să aratăm tuturor cât de frumos e acolo şi ce comunitate deosebită e şi să vedem dacă o putem ajuta cu ceva la sfârşit.
Lumina. Ca cineast, mi se pare absolut imposibil să nu o remarci. În primele zile, mare parte dintre reacţii se referă la lumina de acolo. Dacă eşti un om preocupat de imagine, nu ai cum să nu observi un lucru care şi pe noi ne-a izbit de la început. Acolo există o lumină diferită, înţeleg că există şi o explicaţie ştiinţifică. Este o lumină, o atmosferă, un vibe, care nu au legătură cu festivalul. Este un loc care nu are cum să nu îţi placă, decât dacă ai venit să nu îţi placă.
În urmă cu un an, regizorul sudcoreean Park Chan-wook a afirmat că, pe Dunăre, în drum spre Sfântu Gheorghe, a văzut cel mai frumos apus din viaţa sa.
M-a uimit. Ei sunt foarte reţinuţi, în general, iar Park Chan-wook cu atât mai mult. Pentru el, să facă o asemenea declaraţie legat de trofeul primit, a fost... Drumul cu barca l-a vrăjit şi faptul că s-a şi exprimat... N-am niciun merit la apus, am un mic merit la trofeu – care e făcut cu foarte multă grijă. Pentru că, dacă tot chemi un om să îi mulţumeşti pentru ce a făcut, măcar să ştie că te-ai pregătit. Pentru tot ne pregătim foarte atent. Oricum, este una dintre declaraţiile mele favorite. Park Chan-wook a plecat spunând că în 2020 se întoarce la festival şi că ar vrea să filmeze măcar o parte dintr-un film aici. Ar fi minunat.
Pregătirea. Durează mult să ne liniştim după festival. Începem să ne întrebăm: Cum a mers? Cum a funcţionat? În timpul festivalului apar tot felul de lucruri şi nu avem vreme să schimbăm păreri. Cred că o lună, două, discutăm despre ce a fost şi, mai ales, despre ce a funcţionat mai puţin bine faţă de ceea ce ne aşteptam, mai ales pe partea de conţinut – filme. Analiza voturilor este foarte importantă. Avem anumite gânduri şi avem şi suprize legat de asta. Încercăm să ne dăm seama de unde. Este vorba şi despre programarea lor – una este să vezi un film seara, alta e după-amiază. Este foarte important şi cum este filmul reprezentat, cum vorbeşte cineastul şi cum relaţionează cu publicul. După ce ne spunem părerea fiecare, ajungem la concluzia, prin octombrie, că ar fi trebuit să facem alt festival. Ne odihnim, apoi, la începutul anului, începem să muncim efectiv. Există un schelet care, în principiu, e acelaşi, dar e important să ne gândim spre ce ne ducem – selecţie, înscrieri de filme. Apoi facem anunţul de perioadă şi începem să lucrăm pe fiecare porţiune în parte până când începe festivalul. De regulă, de la 1 iunie suntem full-time.
Selectori şi selecţii. Respectăm foarte mult ce are fiecare – Ludmila Cvikova şi Ionuţ Mareş, de anul acesta – de făcut pe partea pe care o semnează. Este responsabilitatea lor. Este plăcut să vorbim despre alegerile lor şi încercăm să intervenim extrem de puţin, doar printr-o discuţie amicală, şi e foarte important că lucrăm în echipă şi că primim sfaturi unii de la alţii pe lucrurile care nu sunt strict sub semnătura lor, cum ar fi ”Off românesc”. Ionuţ a ţinut să vadă scurtmetrajele care sunt mai lungi de 20 de minute şi era evident că nu au cum să intre în viziunea lui, doar ca să ne spună părerea , pe care am şi luat-o în calcul. Vrem să arătăm cât mai multe filme, dar nu cantitatea să fie prioritară, cât încurajarea a ceva din ceea ce a văzut fiecare dintre noi. La fel şi cu Ludmila. La propunerea ei, vorbim pe partea de film românesc. Am simţit că are nevoie de un fel de input din partea noastră – mai mult legat de atmosferă, de ce este în filmul repectiv, nu neapărat de cine este regizorul. În acest caz, ea ia hotărârea după ce ne întreabă şi pe noi. Pentru celelalte încercăm doar să îi facem lista şi să le aducem pe cele care sunt priorităţile ei.
Filme. Interesul nostru este să nu aducem sau să aducem mai puţine filme dintre cele care intră în circuitul de cinema sau, dacă intră, să se întâmple puţin mai târziu. Oamenilor le place, şi e normal, să vadă un film înaintea altora sau să vadă un film pe care nu-l pot vedea în altă parte. Ne ferim, pe cât posibil, de filmele cu distribuţie în cinematografe şi foarte bine marketate, pentru că nu are niciun rost. Ne concentrăm pe filme care ar merita să fie văzute de mulţi oameni, dar care, din motive ale distribuitorilor pe care le înţeleg şi le accept, nu sunt cumpărate şi nu ajung pe marile ecrane sau care sunt cumpărate de distribuitori mari, dar care iau hotărârea de a nu le lansa pe piaţa românească, deoarece cifrele arată altceva. Interesul nostru este să arătăm filmele unor regizori pe care, în aceşti 14 ani, i-am mai văzut. Dau un exemplu: l-am urmărit pe Yorgos Lanthimos din momentul în care a fost în competiţie la noi cu ”Alpii” (2011), care a avut o primire extrem de împărţită – oamenii de acolo nu prea fluieră: unii l-au fluierat, cei mai mulţi l-au aplaudat -, eu sunt din categoria celor care l-ar aplauda intotdeauna în picioare. După care a făcut ”Lobster”, evident că interesul nostru a fost să îl arătăm, să avem o continuitate. Acolo a fost greu. Filmul lui de acum a intrat în vederile noastre, are distribuţie în cinematografe şi există un stop undeva în decembrie. ”Alpii” era o producţie grecească, filmul de acum este o producţie din State şi regulile se schimbă. Încercăm să fie o chestiune cât mai diversă, avem o listă foarte mare din care tot tăiem.
Amintiri. Dincolo de filme, rămân întâlnirile personale şi profesionale cu oamenii. Cea mai dragă mie este venirea lui Nuri Bilge Ceylan. El fusese invitatul nostru la DaKino, pe când era un regizor la început de carieră. Cred că prin 2001 sau 2002 a venit la Bucureşti. Aşa cum se întâmplă pe la festivaluri, ne mai trebuia o maşină să îl transportăm. Îmi amintesc că, într-o seară, el şi producătorul lui erau în Ticoul meu, o maşină mică şi galbenă, condusă de mine. Nu cred că se simţea foarte confortabil în spate. Apoi, un arc peste timp, după ce câştigase marele premiu al juriului la Cannes, a venit şi a spus că îşi aminteşte numele meu. Era, într-un fel, alt om. I-am spus, la Anonimul, că într-o zi va câştiga un Palme d’Or, pentru că ar fi trebuit să îl primească toate filmele lui de dinainte. La trei ani după a câştigat. L-am cunoscut şi ca om, am vorbit despre copii şi familie, şi sunt o admiratoare a lui necondiţionat.
Michel Franco. După o lună sau două de când am văzut ”Chronic”, la Les Films de Cannes – am mers pentru că îmi plăcuse foarte mult ”Despues de Lucia” -, mă tot gândeam la film, la finalul lui. Am urmărit şi conferinţa lui de presă din care am descoperit lucruri pe care nu le văzusem în film sau pe care nu le ştiam, o nouă perspectivă, şi mi-am spus: omul ăsta ar trebui să vină, ar avea ce să spună. Apoi am găsit o referinţă la cinematografia românească într-un interviu pe care l-a dat pentru The Guardian. Îţi spune multe asta despre o persoană, mie mi-a spus, cel puţin: dacă tu, într-un interviu The Guardian, despre filmul tău lauzi filmele dintr-un alt cinema, asta este foarte generos. Am căutat o modalitate să ajung la casa lui de producţie. Asta se întâmpla anul trecut, prin iunie. Asistenta lui mi-a răspuns că el ar vrea foarte mult să vină, doar că atunci erau un preproducţie cu ”Las Hijas de Abril”. I-am răspuns că voi reveni anul viitor. Mi-a răspuns şi el că îmi mulţumeşte foarte mult şi că ar vrea să ajungă în România şi, în timpul festivalului de anul trecut, după mica intervenţie a lui Cristi Puiu, am verificat mailul şi aveam un mesaj de la el în care spunea că, dacă îl mai invit, sigur va veni la anul şi cu filmul lui cel nou. Am reţinut şi, prin februarie-martie, când am stabilit datele, i-am amintit şi a doua zi mi-a răspuns că da, e liber, şi că vrea să vină. Este genul de om foarte deschis la întrebări. Tipul ăsta l-am mai văzut în persoana lui Ken Loach, care a reacţionat foarte bine în condiţiile în care au fost mulţi oameni care au pus întrebări despre viziunea sa politică de stânga. Calmul şi blândeţea cu care a răspuns le-am pus pe seama faptului că este un om foarte deştept. Abia aştept să vină Franco, mi-ar plăcea să reuşim o întâlnire între el şi Cristi Puiu, pe care îl admiră foarte mult, şi vrem să îl ducem şi la Mila 23.
Filmele lui Michel Franco ce vor fi prezentate la Anonimul 2017 sunt: ”Daniel y Ana”, ”Despues de Lucia”, ”A los Ojos”, pe care l-a realizat împreună cu sora lui, ”Chronic” şi ”Las Hijas de Abril”, din postura de regizor, şi două dintre cele pe care le-a produs: ”600 Miles”, în regia lui Gabriel Ripstein - premiat pentru cel mai bun debut la Berlinala 2015, şi ”Desde allá”, în regia lui Lorenzo Vigas, premiat cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia 2015.
Deschiderea Anonimul 2017. Filmul ”Las Hijas de Abril” va fi proiectat, în camping, în prima seară a festivalului, apoi ”Chronic” va fi vizionat în a treia zi, în acelaşi spaţiu. Celelalte cinci pelicule vor rula în sală. ”Joi, după «Despues de Lucia», pentru că mi se pare reprezentativ pentru el, va participa la o discuţie mai amplă. El va fi prezent la fiecare proiecţie, iar oamenii îi vor putea pune întrebări”.
Parcurs. După 13 ediţii, am arătat că lucrurile cu adevărat funcţionale şi care rezistă sunt construite în timp. Trebuie să începi să construieşti, iar asta îţi ia cel puţin 4-5 ani. Poate mai mult. Nu o ducem financiar foarte bine. Nu avem bugete extraordinare. O luăm de la capăt aproape în fiecare an. Nouă ne permite, ca de exemplu, când îmi doresc foarte mult un film, cum e anul acesta, să pot să dau 1.500 de euro pentru o proiecţie, ceea ce este enorm. Ne străduim, lucrurile sunt puse pe o bază, construite an de an, reparăm greşeli, pe care ni le asumăm, şi schimbăm lucruri. Cum a fost trecerea de la juriu la vot. A fost o chestiune pe care am urmărit-o în timp. O gândeam de trei ani până la schimbarea în 2008. În medie, la o ediţie a festivalului, vin în jur de 3.000 de persoane. Oamenilor trebuie să le dai responsabilitatea asta. S-a văzut că nu a fost nimic greşit.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
