INTERVIU – Regizorul Laurent Cantet: Trebuie să învăţăm că lupta este întotdeauna o chestiune de vizibilitate

Regizorul şi scenaristul francez Laurent Cantet vorbeşte într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro despre legăturile dintre clasele sociale, despre generaţia tânără fără perspective şi despre necesitatea de a demonstra celuilalt că eşti capabil să împărtăşeşti şi să înţelegi ce are de spus. Cineastul afirmă că este mereu în căutarea complexităţii societăţii în care trăim, dar întotdeauna printr-o poveste şi nu printr-o documentare sociologică.

Laurent Cantet a absolvit, în 1986, prestigioasa şcoală de cinema La Femis. S-a făcut remarcat cu două dintre scurtmetrajele sale în care a abordat temele lui preferate: conflictul dintre clasele sociale, în „Tous à la manif”(1995, recompensat cu premiul Jean-Vigo) şi relaţiile familiale, în „Jeux de plage” (1995).

„Ressources humaines” (1999) reprezintă debutul său în lungmetraj, care a primit două premii Cesar – pentru debut şi tânără speranţă (actorul Jalil Lespert). A urmat „L’Emploi du temps”, premiat la Festivalul de la Veneţia în 2001, şi „Vers le sud” (2005), în care joacă Charlotte Rampling.

Adaptarea romanului lui Francois Begaudeau, „Entre les murs”, pentru care a colaborat cu Robin Campillo, a câştigat trofeul Palme d'Or în 2008.

Laurent Cantet a regizat apoi adaptarea după romanul „Foxfire: Confessions of a Girl Gang” al lui Joyce Carol Oates, iar în 2014 a filmat la Havana „Retour à Ithaque”. Trei ani mai târziu, a fost selecţionat în competiţia Un Certain Regard cu filmul „L’Atelier”, scris împreună cu Capillo, care o are în rol principal pe  Marina Foïs.

Cineastul a fost unul dintre invitaţii speciali ai ediţiei de anul acesta a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, care s-a încheiat pe 22 octombrie.

Prezentăm integral interviul acordat Agenţiei de presă News.ro de cineastul Laurent Cantet:

Şi pentru cel mai recent lungmetraj al dumneavoastră aţi colaborat cu Robin Campillo, la scenariu. Cum aţi ajuns la acets subiect?

Laurent Cantet: Povestea acestui film este destul de veche. Am încercat cu Robin Campillo să îl scriem acum 20 de ani. Eram interesaţi de atunci de legătura dintre tineri şi clasa muncitoare, care începuse să dispară. Un astfel de atelier era un loc bun să asculţi ce au de spus tinerii despre societatea în care trăim, despre legăturile din La Ciotat, mai ales, un mic oraş din sudul Franţei, unde se construiau vase. Acest şantier naval a fost închis brusc şi tot oraşul a fost şocat de asta. Era interesant de văzut cum aceşti tineri, care ar fi trebuit să lucreze acolo, au pierdut ocazia şi ce cred ei după asta. Acum trei ani, am decis să mă concentrez pe felul în care pot trăi tinerii în societatea de azi, fără perspective, într-o societate care nu îi ia în considerare, iar ei nu o iau în serios. Cei mai mulţi pe care i-am întâlnit la casting – şi am văzut câteva sute – aveau locuri de muncă temporare, nu ştiau ce vor să facă de fapt. Toţi actorii din film sunt amatori, iar în viaţa reală ei nu au proiecte profesionale, lucrează câteva săptămâni ici-colo. În plus, au de-a face cu o lume care este mult mai violentă, cu toate atacurile pe care le-am avut. Iar pentru mine toate astea au fost foarte importante. Astfel, atelierul a fost un bun prilej să fie discutate toate lucrurile acestea.

Preconcepţia este un aspect important abordat în film, la fel şi rasismul. Există o metodă de a preveni preconcepţiile?

Laurent Cantet: Cred că este important să ascultăm ce au tinerii de spus, să încercăm să nu îi privim de sus, să încercăm să le împărtăşim lucruri şi să acceptăm că felul lor de a gândi lumea, care este desigur diferit de al meu, este şi el important. Filmul descrie schimbul dintre scriitoarea, care este celebră, are 50 de ani, este cultă, şi tinerii. La finalul atelierului, ea este transformată de ceea ce a trăit la fel de cum cum şi ei sunt. Cred că acest schimb trebuie să aibă loc. Nu este vorba doar despre faptul că vom trăi împreună şi totul va fi perfect. Trebuie să îi demonstrezi celuilalt că eşti capabil să împărtăşeşti ceva şi să înţelegi ce are de spus, ce vrea să înţelegi.

Discutând cu Robin Campillo despre generaţia tânără, el este de părere că astăzi totul se petrece online, chiar şi revoltele, că tinerii nu mai iau atitudine în stradă, dar şi că, la un moment dat, ceva se va întâmpla, în Franţa cel puţin. Dumneavoastră cum vedeţi această existenţă virtuală?

Laurent Cantet: Sunt de părere că uneltele virtuale pot fi foarte importante pentru a crea legături între oameni. Eu am probleme cu asta, pentru că nu le folosesc, sunt un fel de dinozaur, dar îmi place ideea că mulţi tineri acum se adună cu ajutorul internetului şi că cele mai importante mişcări ce au loc astăzi folosesc internetul pentru a exista. Cred că trebuie să luăm asta ca atare, să acceptăm. Ce e greu pentru mine să accept este, de exemplu, că ai un număr limitat de caractere pe Twitter în care să exprimi ceva. Asta înseamnă că trebuie să îţi reduci gândurile. În plus, trebuie să reacţionezi foarte repede, pentru că totul se mişcă atât de repede, încât, dacă nu sari, nu exişti. Cred că am nevoie de mai mult timp să gândesc, mai mult spaţiu de discuţie.

Privitor la problemele sociale şi politice, o astfel de comunicare ajută mai mult?

Laurent Cantet: În primul rând, schimbă felul nostru de a gândi, iar asta este important. Nu sunt sigur că direcţia e bună. Apoi, cred că e o unealtă bună să lupţi. Mă gândesc la ACT-Up, eram deja bun prieten cu Robin, în anii aceia, şi îmi amintesc felul în care organizaţia încerca să lucreze cu presa, să îşi facă lupta vizibilă, iar internetul este foarte eficient pentru asta. Asta trebuie să învăţăm - lupta este întotdeauna o chestiune de vizibilitate, iar această vizibilitate este mai uşor de atins când ai mii de oameni care pot lucra împreună, decât atunci când eşti în faţa unui singur jurnalist, ca acum.

În vremurile acelea, pentru orice idee trebuia depus un mult mai mare efort pentru conştientizare şi atingerea  vizibilităţii. Efectele erau însă foarte puternice.

Laurent Cantet: Da, aşa este. Poate pentru că acum suntem prea bătrâni pentru asta. Scuze, vorbesc în cazul meu...

Între filmele pe care le-aţi realizat, unde plasaţi „L’Atelier”? Ce reprezintă pentru dumneavoastră acum, pentru cariera dumneavoastră?

Laurent Cantet: Este dificil, pentru că atunci când fac un film nu mă gândesc la continuitatea proiectelor. Apoi, când îl văd, recunosc elemente care apar în diferite filme ale mele: în special, importanţa unui grup şi cât de dificil este să îţi găseşti locul într-un grup, cât de important este să lupţi pentru a exista într-un grup. Asta recunosc şi în acest lungmetraj. De asemenea, caut mereu complexitatea societăţii în care trăim, dar mereu printr-o poveste şi nu printr-o documentare sociologică. În cazul acestui film, echilibrul între cele două aspecte ale lui corespunde cu aşteptările pe care le aveam la început. Mereu m-am gândit că problemele şi întrebările politice, sociale există pentru mine doar dacă sunt întruchipate de un personaj, pentru că pot împărtăşi povestea lui de vedere şi nu doar un punct de vedere din afară. Aşa încerc mereu să îmi construiesc filmele – să transmit un punct de vedere asupra lumii prin ceva care să emoţioneze. De obicei, când finalizez un film, când îl prezint, am probleme cu el. Nu ştiu ce să cred despre el. Cu acesta a fost mai uşor. A fost mai uşor să accept filmul aşa cum este. Cred că e un semn bun.

Un Palme d’Or cu siguranţă v-a schimbat traiectoria profesională.

Laurent Cantet: Nu sunt aşa de sigur.

Cât de important este pentru un realizator de filme?

Laurent Cantet: Am fost recunoscut la acel moment, apoi următorul film a fost la fel de greu de realizat ca şi cel de dinainte. Pentru că încerc mereu să fac filmele pe care vreau să le fac, în felul meu, fără să folosesc actori faimoşi doar pentru că ar fi mai uşor să găsesc finanţare. În acest film am o actriţă foarte cunoscută, dar nu pentru a-l face mai profitabil, ci era important ca personajul ei să fie interpretat de o actriţă care are acelaşi statut ca scriitoarea din film. Am lucrat cu o actriţă profesionistă, aşadar. Am încercat mereu să lucrez la fel. Deci, nu este mai uşor cu un Palme d’Or.

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.