Scriitoarea Ana Blandiana, unul dintre principalii actori în demonstraţiile din 1990 din Piaţa Universităţii, vede după 30 de ani evenimentele de atunci ca mult mai importante decât au crezut la acel moment manifestanţii. Poate tocmai pentru că a fost înfrânt, susţine ea, Fenomenul „Piaţa Universităţii” a rămas ca un moment extrem de important istoric şi prin influenţa lui de ordin moral şi politic.
După ce mai multe săptămâni a fost unul dintre principalii vorbitori din Piaţa Universităţii, în perioada 13 - 15 iunie 1990, Ana Blandiana se afla la Montréal alături de scriitorul Octavian Paler, de jurnalistul Petre Mihai Băcanu şi de publicista şi disidenta Doina Cornea.
„Eram la prima întâlnire a Academiei Româno-Americane, o instituţie importantă a exilului românesc, care a funcţionat zeci de ani şi care, de data asta, pentru prima dată, invita şi oameni de cultură din România. Se deschidea sesiunea academică exact în ziua de 14. În momentul în care urma să înceapă, spre surprinderea noastră, am găsit foarte mulţi ziarişti, mult prea mulţi pentru o manifestare culturală”.
5 noiembrie - Gala Profit - Povești cu Profit... Made in Romania
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
Jurnaliştii erau prezenţi pentru că aflaseră ce se întâmplă în România şi totul s-a transformat într-o discuţie despre ce se întâmpla în ţară.
„Cel mai important lucru pe care mi-l amintesc este că televiziunea naţională dădea, la fiecare oră, la ştiri, un montaj impresionant în care se vedeau, în zorii zilei de 14 iunie, în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, mineri întinşi, dormind probabil. Pe trotuar a trecut o femeie măruntă, înscărcinată şi cu un copil de maxim patru ani de mână. Nu se auzea ce vorbea femeia, dar se vedea că le-a spus ceva minerilor. Doi dintre ei s-au ridicat, au alergat spre ea şi au zmucit-o încât ea s-a rostogolit într-o parte şi copilul în cealaltă, apoi unul dintre ei a alovit-o în burtă cu bocancul. Această scenă care dura 1 minut şi jumătate era pe fondul unui râs al lui Silviu Brucan, care era arătat, la început, ca unul dintre organizatorii mineriadei. Iar acest râs era, în mod evident, multiplicat. Totul părea de-a dreptul satanic”.
Ziariştii prezenţi la conferinţă văzuseră acele imagini i-au întrebat pe români: „Cum poate un bărbat să lovească o femeie cu bocancul în burtă? Asta nu e ceva ce ţine de politică, puteţi să ne explicaţi?”.
„Noi asta nu puteam să explicăm. Niciodată nu mi s-a întâmplat să fiu atât de pierdută în faţa unui ziarist care pune o întrebare. Această întrebare profund umană era fără răspuns. Şi acum este fără răspuns”.
Despre unele dintre imaginile prezentate în documentarul „Piaţa Universităţii, România” al lui Stere Gulea, ea a precizat: „Sunt de-a dreptul misterioase: pe de o parte, există cei care au bâte şi care lovesc sau încearcă să lovească tinerii şi, pe de alta, există unul sau două personaje care încearcă, tot cu bâta în mână, să pareze loviturile. În mod evident, minerii nu erau toţi mineri. Poate că nu erau majoritatea mineri. Iar cei care îi dirijau probabil nu voiau să fie şi morţi, ceea ce ar fi agravat vinovăţia în faţa restului lumii. A fost cu adevărat un moment misterios şi teribil al istoriei noastre”.
Ana Blandiana a amintit şi de actorul Dragoş Pâslaru, prezent în acele zile în Piaţă. El i-a povestit că a fost agresat de mineri şi luat de aceştia. În acelaşi timp, în jurul lor erau bucureşteni care îi aclamau pe mineri, iar în spatele lui, un bătrân „cu o figură blândă”, care ducea o bicicletă cu roata căreia îl lovea în mod repetat „cu o plăcere sadică” în spatele genunchiului.
„I se părea îngrozitor că era evident că îi face plăcere să facă asta. Mulţi au fost aşa şi asta dovedeşte ce capacitate are manipularea. Atunci nu exista încă noţiunea de fake news”.
După 30 de ani, „Fenomenul Piaţa Universităţii” a fost, spune Blandiana, „mult mai important decât am crezut noi atunci”.
„Atunci eram conştienţi că suntem o minoritate faţă de populaţia ţării, dar tocmai pentru că atunci era foarte aproape de Revoluţie şi era o subliniere extraordinară a faptului că ţara se împărţise în două şi că Revoluţia nu asigura pur şi simplu realizarea statului de drept. Românii erau împărţiţi - şi asta a durat enorm de mult timp şi există urmări chiar şi acum - între cei care strigaseră «Jos Ceauşescu!» şi cei care strigaseră «Jos comunismul!». Cei care strigaseră «Jos comunismul!» au ajuns în Piaţa Universităţii şi, înfrânt, poate tocmai pentru că a fost înfrânt – nici nu pot să visez cum ar fi fost ca Piaţa Universităţii să fi câştigat – a rămas ca un moment extrem de important istoric şi prin influenţa lui de ordin moral, dar şi politic asupra evenimentelor care au urmat”.
După Revoluţia din 1989, mitinguri anticomuniste au început în Piaţa Universităţii în luna ianuarie 1990. Întâlnirile paşnice au adunat zeci de mii de oameni, de la elevi şi studenţi la intelectuali şi muncitori. De cealaltă parte, în aceeaşi perioadă a luat amploare ideea că „ne vindem ţara”. Lumea era deja împărţită în două tabere - proFSN şi antiFSN. Primii îi acuzau pe cei din urmă că destabilizează ordinea ţării, care, în sfârşit, scăpase de comunism, iar ceilalţi acuzau puterea de continuarea doctrinei comuniste.
Demonstraţiile paşnice au continuat în februarie şi aprilie, când s-au intensificat şi au participat tot mai mulţi oameni, având în vedere că, în mai, urmau să aibă loc alegeri prezidenţiale. Demonstranţii, numiţi „golani” de Ion Iliescu, erau deseori acuzaţi nefondat. Într-o intervenţie televizată, locotenent-colonelul Călin Mateescu anunţa în aprilie că mitingurile neautorizate au adus Întreprinderii de Transporturi Bucureşti pagube de 18.000 de lei într-o zi, iar protestatarii au fost acuzaţi că au fost violenţi şi că „au profanat trivialităţi”.
Mai multe persoane au făcut greva foamei, în semn de protest, rămânând mai multe zile şi nopţi în piaţă. Primele incidente violente au fost provocate spre finalul lunii aprilie, de poliţie, care, într-o noapte, a intervenit în Piaţa Universităţii şi i-au ridicat pe cei mai mulţi.
Părinţi ai victimelor Revoluţiei, studenţi, dar şi personalităţi din ţară şi străinătate au transmis, de la balconul Universităţii sau prin intermediul presei străine, mesaje celor care continuau să se adune din piaţă.
Scriitorii şi poeţii Ana Blandiana, Florin Iaru şi Mircea Dinescu, actorii Victor Rebengiuc, la acea vreme rector al Academiei de Teatru şi Film, Ion Caramitru şi Dragoş Pâslaru, regizorul Nae Caranfil, muzicienii Alexandru Andrieş şi Cristian Paţurcă, profesorul Emil Constantinescu, părintele Galeriu şi disidenta Doina Cornea s-au numărat printre cei care au apărut în faţa mulţimii pentru a-şi arăta sprijinul şi implicarea.
După ce alegerile au fost câştigate covârşitor de FSN şi Ion Iliescu, demonstraţiile din Piaţă şi-au pierdut din intensitate. În noaptea de 12 spre 13 iunie, când acolo se aflau în jur de 260 de oameni, mulţi în greva foamei, poliţia a intervenit violent. Ziua următoare, preşedintele Iliescu i-a chemat pe mineri pentru a „reocupa” Piaţa Universităţii. Pe 15 iunie, el le-a mulţumit „pentru ce aţi demonstrat în aceste zile”. Oficial, au fost înregistraţi aproximativ 560 de răniţi şi 6 morţi, în urma violenţelor. Potrivit Asociaţiei Victimelor Mineriadelor, au fost 762 de răniţi, conform listelor spitaliceşti.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
