Neil Cross, creatorul şi scenaristul lungmetrajului „Luther: Apus de soare”, cu Idris Elba în rol principal, care va fi difuzat din 10 martie la nivel global pe Netflix, vorbeşte într-un interviu despre ce a inspirat intriga acestui film, pe ce s-a concentrat povestea şi ce a păstrat din serial.
În „Luther: Apus de soare”, o continuare sub formă de lungmetraj a serialului de televiziune premiat, un criminal în serie terorizează Londra în timp ce detectivul John Luther (Idris Elba), acum căzut în dizgraţie, se află în spatele gratiilor. Urmărit de eşecul încercării de a-l prinde pe psihopatul cibernetic care îl tot provoacă, Luther decide să evadeze din închisoare pentru a-şi încheia misiunea cu orice preţ.
Filmul îi mai are în distribuţie pe Cynthia Erivo, Andy Serkis şi Dermot Crowley, care revine în rolul lui Martin Schenk.
28 noiembrie - Profit Financial.Forum
Aţi visat cu toţii de ceva vreme să faceţi un lungmetraj „Luther”. Când aţi început să discutaţi acest subiect?
Idris şi cu mine am vorbit pentru prima dată despre asta când serialul era încă proaspăt, cam pe la sfârşitul primului sezon sau poate în primele episoade din al doilea sezon. Iar Jamie şi cu mine am început discuţia când lucram împreună la Doctor Who. Filmul s-a născut din dorinţa de a spune poveştile pe care doream să le spunem, cu anvergura pe care ne-o imaginam. Ne-am străduit să facem serialul cât se poate de ambiţios şi de cinematografic, dar am crezut întotdeauna cu tărie că John Luther este predestinat marelui ecran şi că este limitat de condiţiile mediului TV. Astfel, oricât de contraintuitiv ar suna, filmul nu reprezintă o cotitură în atitudinea noastră faţă de John Luther sau de universul său. Îl iubim prea mult pentru a permite acest lucru. Filmul este punctul culminant al acestei atitudini. Netflix ne-a echipat cu uneltele de care aveam nevoie pentru a ne realiza ambiţia, pentru a face povestea atât de vastă, tulburătoare şi complexă pe cât ne-am imaginat-o. Practic, Netflix ne-a permis ca Luther să se apropie mai mult de substanţa sa, nu să se îndepărteze.
Ce a inspirat intriga? Aţi dorit să vă concentraţi pe supraveghere şi ruşine, printre altele?
Mă interesează ideea de putere primitivă şi fundamentală a fricii, care ne modelează comportamentul în intimitate; faptul că, atunci când suntem singuri, comportamentul ne este ghidat de impresia interiorizată că există un observator invizibil… conştiinţa care ne face să ne călăuzim gândurile şi faptele în funcţie de ce ar putea crede despre ele persoanele apropiate şi comunitatea. Problema este că... în zilele noastre, multe dintre gândurile şi faptele noastre secrete nu mai sunt secrete. Nu-i aşa? Ele sunt împărtăşite şi distribuite pe internet. Între avataruri. Între străini. Iar observatorul care priveşte peste umărul nostru? Nu este conştiinţa noastră. Nu este discernământul, ideea interiorizată de bine şi rău. Este o persoană din umbră. Cineva care ne priveşte şi ne ascultă. Cineva ca David Robey, poate. Cineva care ştie că teama noastră de ruşine poate fi mai puternică decât teama de moarte. Un om foarte conştient că ruşinea pe care o credeam secretă îi este accesibilă… un produs care aşteaptă să fie adunat şi recoltat. Ideea aceasta mi se pare absolut înfricoşătoare.
Vorbind de aspectul înfricoşător, „Buncărul Roşu”, locul în care Robey oferă contra cost imagini cu tortură, este un mit al dark web. Aţi auzit despre asta înainte să scrieţi scenariul?
Fac parte din generaţia care a crescut cu filme horror şi de categoria B. Am auzit despre aşa-numitele „camere roşii” înainte să învăţ să mă bărbieresc. Să vă povestesc despre unul dintre gândurile care mă trezesc din morţi la 4 dimineaţa. Imaginează-ţi, dacă vreţi, cel mai rău lucru pe care îl poate face un om altuia. Genul de lucru care te face să te ruşinezi puţin şi pentru că ai îndrăznit să ţi-l imaginezi. Ei bine... acest lucru s-a întâmplat deja undeva, cuiva. Dar este chiar mai grav decât atât. Să presupunem că nu eşti cea mai perversă şi diabolică persoană din lume. Asta înseamnă, prin definiţie, că lucrurile făcute de unii oameni altora sunt atât de îngrozitoare, încât tu nici măcar nu ţi le-ai putut imagina. Aşadar, în tenebrele nopţii, când sunt predispus să am gânduri întunecate, mi se pare logic că, dacă cineva, undeva şi-a imaginat existenţa unei „încăperi roşii”, atunci o astfel de încăpere probabil există. Vise plăcute!
În afară de Luther, Schenk este singurul personaj preluat din serial. Cum aţi decis ce să preluaţi şi la ce să renunţaţi?
Cea mai mare provocare în privinţa naraţiunii, în condiţiile în care trebuia să găsim un echilibru care a necesitat multă muncă şi timp de gândire, a fost faptul că făceam un film pentru două tipuri de public diferite. Din primul fac parte cei care erau deja familiarizaţi cu serialul, persoane care îl cunoşteau deja pe John Luther şi măcar unele dintre aventurile sale. Nu mai vorbim despre situaţia în care a ajuns la sfârşitul sezonului cinci, una în care nu vrei sa te afli. Al doilea tip de public este cel care nu cunoaşte serialul atât de bine sau, ferească Cerul, nu a vizionat niciun episod. A fost important să respectăm şi să dăm ce e mai bun ambelor tipuri de public. Asta a presupus să găsim o modalitate de a menţiona povestea anterioară, dar fără ca acest lucru să fie predominant sau să ne blocheze pe noi sau pe spectatori. Pentru a realiza acest lucru, esenţială a fost transmiterea mesajului că Martin Schenk şi John Luther au un trecut comun, o relaţie incomparabilă pe ecran, susţinută în viaţa reală de lunga relaţie dintre Idris şi Dermot. Cei doi transpun pe ecran multă afecţiune unul pentru celălalt, multă măiestrie artistică, un trecut comun şi un bagaj emoţional. Acesta este un aspect pe care fanii vechi îl pot savura, iar cei noi îl pot recunoaşte imediat şi se pot bucura de el. L-am preluat doar pe Martin Schenk, pentru că mi s-ar fi părut lipsit de delicateţe să copleşim noul public cu prea multe personaje din serial.
Personajele excluse din film o includ pe Alice, o favorită a publicului. Dar dacă vor mai exista filme din această serie în viitor, poate reapărea acest personaj?
Păi, suntem o familie mare, iar Ruth Wilson, care interpretează acest rol, este o membră de marcă a acesteia. Este o familie la care ţin foarte mult, deci… cine ştie?
Care este cea mai mare diferenţă între John Luther din primul sezon şi acelaşi personaj de la începutul acestui film?
Când îl întâlnim în primul sezon, Luther consideră că are o experienţă respectabilă în domeniu, că a văzut tot ce se putea vedea şi că are darul de a citi oamenii. Dar îi lipseşte capacitatea de introspecţie sau, poate, curajul de a-şi înfrunta demonii cu rigoarea necesară. Moartea soţiei sale a însemnat începutul unei călătorii dificile spre autocunoaştere… şi spre personajul pe care ajungem să-l cunoaştem la începutul filmului „Luther: Apus de soare”.
De ce este acesta momentul ideal pentru Luther: Apus de soare?
Unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la John şi la care publicul răspunde pe măsură este acela că este doar un om între oameni. Nu are superputeri. Nu este un industriaş miliardar. Nu este un superspion. Nu este un zeu. Este doar o persoană cu un simţ al dreptăţii foarte bine dezvoltat şi cu o dorinţă nestăpânită de a-i proteja pe cei care au nevoie de protecţie. El nu se va opri până nu va face ceea ce trebuie făcut. Nu contează care este preţul personal plătit, Luther merge înainte. Nu ştiu dacă există vreun moment în care să nu avem nevoie de un astfel de erou. Dar ştiu că avem mare nevoie de un astfel de erou acum.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
