Scriitorul şi regizorul Andrei Ujică, colaborator al trupei Phoenix, a marcat, printr-o istorisire publicată pe contul său de Facebook, împlinirea a 45 de ani de la lansarea albumului „Mugur de Fluier” al grupului timişorean.
Ujică a povestit: „Într-o zi din sesiunea de vară 1973, eram la bufetul din holul Universităţii din Timişoara, bând în picioare, la una din mesele acelea înalte, o poşircă de cafea şi trăgând din nelipsitul Carpaţi fără filtru dintre degete, când a trecut, deodată, ca o pală de vânt vestea: «Vin Phoenicşii!». Ei erau înscrişi la Facultatea de arte plastice, respectiv Muzică, dar dădeau foarte rar pe la şcoală, ca şi mine de altfel, care făceam prezenţă mai mult la bufet.
Şi, într-adevăr, după puţin timp, şi-au făcut intrarea în trombă, trecând în grabă pe lângă noi şi dispărând pe culoarul de la arte. Mai puţin Covaci, care, venind spre masa mea, m-a măsurat din cap până-n picioare şi mi-a spus: «Am auzit că eşti unul dintre noi». Asta voia să însemne că am părul lung. «Şi-am auzit că scrii». Am dat din cap că da. «Am o problemă», zice. Peste puţin timp, erau programaţi să înregistreze la Electrecord un nou album, iar Victor Cârcu, textierul de atunci al formaţiei, făcuse un blocaj la scris, după doar trei piese. «Treci pe la mine, ca să-ţi arăt despre ce e vorba», a mai zis Covaci. Ştiam, bineînţeles, unde locuieşte, pe strada Doja, lângă Maria, la celebra Tuşi, bătrâna lui mătuşă. Casa mamei lui, în care îşi petrecuse anii de şcoală, era la periferie, în Freidorf. Informaţiile despre mine le avea de la Şpitzi Reininger, pianistul lor, cu care eram amic pe teme de muzică şi fotbal.
28 noiembrie - Profit Financial.Forum
M-am dus, în aceeaşi după-masă - cred -, la el, unde am aflat că are nevoie de cinci texte, pe o muzică gata compusă. «Nu pot asta», i-am zis, «eu scriu proză, nu ştiu cu rime, dar am un prieten, Şerban Foarţă, care e maestru în chestiuni de metrică. Am să-l întreb pe el. Să văd dacă-l conving». «Bine», zice Covaci, «ascultă aici», şi-mi cântă la chitară acustică ceea ce urma să fie «Mica Ţiganiadă». «Dă-mi schema», îi zic. Covaci a rupt o foaie dintr-un caiet de matematică şi a notat-o. Am împăturit foaia, am pus-o în buzunarul de la piept al cămăşii, şi-am luat-o spre Şerban.
Când ajung la el, îl găsesc gata de plecare. «E o agapă la 'Orizont' (revista Uniunii Scriitorilor)», îmi zice. «Hai să mergem». Mie nu-mi convenea, fiindcă ştiam că trebuie să-l iau pe departe, ca să-l conving să scrie textul. Şerban, însă, nu era de întors din drum, pe vremea aceea, odată ce zărea cognac la orizont. Aşa că am luat-o-ntr-acolo. Pe drum, am pus placa mizericordiei. «Uite», i-am zis, «eu sunt amic cu unul de la Phoenix şi m-au rugat să-i ajut, că sunt într-un mare impas. Trebuie să înregistreze în curând o placă la Electrecord, dar le lipseşte un text. Muzica e compusă deja. Am aici schema metrică» şi-am arătat spre buzunar. «Aha», a răspuns Şerban, «dar tu măcar ai ascultat melodia?».«Da», am zis. «Şi a ce ţi-a sunat?». Şerban şi cu mine lucram pe vremea aceea, sub impresia formidabilei 'Antologii a inocenţei' a lui Iordan Chimet, la o antologie a circului, într-un elan emulator nestăvilit. Pentru asta ne scormoneam memoria şi răscoleam bibliotecile, întâlnindu-ne de vreun an, în fiecare zi, de după amiază până-n zori. Ei bine, tocmai în perioada aceea citeam amândoi 'Ţiganiada' lui Budai-Deleanu, în căutare de bâlciuri, iarmaroace şi saltimbanci. Aşa că i-am răspuns, cu glas scăzut, lui Şerban «cântecul lui Covaci e un fel de mică ţiganiadă». Între timp, ajunsesem la 'Orizont'. «I-auzi», a zis Şerban, «dă hârtia aia încoace». Cum agapa a avut şi o parte protocolară, am luat cu toţii loc la lunga masă din sala de reuniuni a asociaţiei scriitorilor şi în timp ce se rosteau elogiile pentru sărbătoritul serii, Şerban a început să scrie. «Mie mi-au venit în minte ‘Cîntecele ţigăneşti’ ale lui Miron Radu Paraschivescu», îmi şopteşte la un moment dat la ureche şi îmi împinge foaia cu primele două versuri: «Trec ţigani pe drum, / Drumu-i plin de fum...» Am aprobat violent din cap. Nu mai ştiu cât s-a scris acolo. Tot ce ţin minte e că mult râvnita agapă n-a durat mult, cognacul fiind pe sponci, aşa că ne-am dus acasă la Şerban şi am terminat textul. Există un impuls jubilatoriu în versurile acelea, care se resimte şi azi. Iar congruenţa cu muzica, pe care eu o auzisem doar o dată, iar Şerban deloc, e de-a dreptul surprinzătoare. N-am să uit sclipirea din ochii lui Covaci, când i le-am arătat a doua zi.
După care, m-am dus din nou la Şerban şi iar m-am dat pe după cireş. «Phoenicşii ăştia sunt băieţi buni», i-am zis. «Sunt un fenomen subversiv, deci merită sprijiniţi». Cred că i-am mai spus şi că e o şansă să pui cuvinte în gura unora care au un public de ordinul sutelor de mii. Asta mai ales pentru unii ca noi, care nu prea puteam să publicăm, fiind taxaţi drept evazionişti.
Îmi încolţise încă de pe atunci ideea că substanţa culturală superioară trebuie plasată în medii de maximă audienţă. Ea m-a dus în cele din urmă la cinema.
«Ei au acum nevoie, de fapt, de cinci texte», am zis. Şerban, care face parte din ultima generaţie dinaintea celei pop şi a cărui melodie preferată era pe atunci 'L’uomo in frack' a lui Domenico Modugno (cu un foarte frumos text foarţian, de altfel), a căzut scurt pe gânduri. După care mi-a spus: «Uite ce e, eu nu prea gust muzica asta şi în general nu ştiu ce aveţi aveţi voi în cap, ăştia cu părul lung, dar dacă vrei, putem face textele împreună, aşa cum am început». Restul se ştie.
În 1974, a apărut albumul 'Mugur de fluier', purtând titlul uneia din piesele cu versuri de Victor Cârcu. Eu aş fi preferat să se cheme 'Mica ţiganiadă'”.
Sub numele Sfinţii, formaţia a fost înfiinţată în 1961, la Timişoara, însă grupul a debutat un an mai târziu. A devenit Phoenix, la iniţiativa chitaristului Claudiu Rotaru, pentru a evita conflicte cu autorităţile. Prima compoziţie proprie a fost „Ştiu că mă iubeşti şi tu", înregistrată la radio în 1964. Au urmat „Bun e vinul ghiurghiuliu" şi „Pădure, pădure", care erau şi primele melodii din rockul românesc inspirate din folclor. Acestea două există încă în arhiva Radio România. După 1971, stilul Phoenix a fost schimbat.
Phoenix a lansat materialele discografice „Vremuri” (1968, EP), „Floarea stîncilor” (1969, EP), „Cei ce ne-au dat nume” (1972, LP, reeditat pe CD în 1999), „Meşterul Manole” (1973, EP), „Mugur de fluier” (1974, LP, reeditat pe CD în 1999), „Cantafabule” (1975, dublu album).
În 1977, membrii trupei au fugit în Germania, unde au activat sub numele Transsylvania-Phoenix. În 1990, Phoenix a revenit în România. Au fost reeditate numeroase dintre înregistrările grupului, între care „SymPhoenix/Timişoara” (1992) şi „În umbra marelui urs” (2000).
Formaţia a cunoscut numeroase modificări de componenţă. Printre foştii membri se numără artişti precum Ovidiu Lipan ”Ţăndărică”, Josef Kappl, Mani Neumann, Mircea Baniciu, Florin (Moni) Bordeianu, Günther (Spitzly) Reininger, Kamocsa (Kamo) Béla, Costin Petrescu, Ionuţ Contraş, Bogdan Muntenita, Cristi Gram, Bogdan Bradu.
Pe 12 noiembrie 2007, Nicu Covaci, Florin Bordeianu, Josef Kappl, Manfred Neumann, Bogdan Bradu, Ionuţ Contraş şi Cristi Gram au fost decoraţi de preşedintele Traian Băsescu cu ”Meritul cultural în grad de cavaler”, în vreme ce Ovidiu Lipan Ţăndărică, având deja această distincţie, a fost înaintat la gradul de ofiţer.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
