Scriitoarea Doina Ruşti, autoare a trilogiei fanariote şi a apreciată pentru romane de succes precum „Lizoanca”, „Paturi oculte”, „Omuleţul roşu”, „Ciudăţenii amoroase din Bucureştiul fanariot”, „Depravatul din Gorgani: alte 52 de ciudăţenii”, spune, într-un interviu acordat News.ro, că reperele la care trebuie să se raporteze românii sunt: „întoarcerea la individ, încrederea în alegerile personale, ignorarea instanţelor care nu mai pot fi reparate şi aventura unei noi construcţii”. „Alianţele de conjunctură, diluarea valorilor, dar mai ales „protecţiile” de tot felul au şubrezit demnitatea umană”, mai spune Doina Ruşti, care subliniază că „moralitatea lipseşte societăţii de azi”. Apreciază că România are „mulţi oameni normali, morali, inteligenţi, talentaţi, capabili de dragoste” şi crede „că un singur om poate schimba sistemul, lumea, totul”.
News.ro: De 1 Decembrie, care ar fi reperele la care ar trebui să se raporteze românii, oamenii de rând, dar şi clasa politică şi intelectualii?
Doina Ruşti: Cred că este nevoie de solidaritate la nivelul oamenilor de rând, mă refer la acei oameni ca mine, uluiţi în faţa oportunismului generalizat. Vedem zilnic indivizi care fură şi imediat se justifică, susţinând sus şi tare că la momentul furtului purtau pălăria lui Tutankhamon, prin urmare, ei nu au nicio vină, ci Tutankhamon trebuie pedepsit. Aşa e normal şi corect. În realitate, aceşti purtători de pălărie au credinţa că nimic nu mai contează, prin „cenuşa imperiilor” îşi pot permite orice, numai dobitocii mai pun botul la legi şi regulamente. Unii chiar fac caz de conexiunile lor sus-puse, desenând cu uşurinţă harta legăturilor de sânge, de partid şi de interese imediate. Asta din pură filotimie faţă de tine, ca să nu-ţi mai pierzi timpul. Cunosc şefi de instituţie care se laudă cu protecţie din partea justiţiei. N-ai decât să mă dai în judecată, mi-a spus zilele trecute un astfel de cocoţat, dar să ştii că sunt rudă cu tipul care-i scrie e-mail-urile Preşedintelui. Există un astfel de tip, m-am mirat eu. Apoi am întrebat imediat ce putere poate să aibă un scrib. Oho, mi-a răspuns cocoţatul, cu toată infatuarea care se află acum în minţile voastre, păi el hotărăşte viitorul! O virgulă dintr-un mesaj poate duce la puşcărie pe oricine, ca să nu mai vorbim despre circulare, numiri în posturi, categorii de scaune ş.a.m.d. Plus că el cunoaşte toate legăturile importante, de la tipul care a cumpărat un mall, până la micii trepăduşi care primesc o mânuţă de bani, de exemplu, ca să-şi scoată revista de poezele!
Ar fi multe de scris despre rotiţele decăderii, iar istoria ne-a lăsat butada cu peştele şi punctul său slab. Sunt vremuri derutante, respectul faţă de valorile umane e primejdios erodat, etc. Însă e Ziua Naţională, iar subiectul e legat de repere, de puncte de sprijin, de un mic motiv de mândrie. Iar într-un moment ca acesta, cred sincer că întoarcerea la evaluarea tribului este obligatorie. De aici aş începe.
Am apucat o istorie ca asta, prin urmare, întoarcerea către sine devine o condiţie a supravieţuirii. Acesta ar fi primul reper la care cred că e bine să ne raportăm. În cine poţi să ai încredere într-o lume făcută din pălării egiptene? Doar în tine. Dacă ai încredere în tine, ai încredere şi în alegerile pe care le faci. Limitează-ţi alegerile la cei care sunt ca şi tine.
S-a căscat o prăpastie între oamenii dezamăgiţi şi ceilalţi, unii dintre ei foşti-oameni cândva. Dezamăgiţii - aflaţi pe toate palierele sociale, intelectuali, uneori chiar politicieni (oricât pare de improbabil), oameni, e adevărat, din ce în ce mai tăcuţi, mai plini de lehamite, - sunt cu mult mai puternici, mai numeroşi decât micile fiinţe, reptile hrănite cu resturi, care fac gălăgie într-un birou plătit din banii naţionali.
Aceşti oameni numeroşi şi dezamăgiţi sunt singurele mele repere. Nu istoria terfelită, nu valorile spre care am strigat până la răguşire, ci oamenii acestui prezent.
Aud tot mai des în ultima vreme un sfat recomandat pentru orice fel de conflict: să ignori. Te-a înjurat cineva? Ignoră! Ţi-a cerut careva un lucru pe care ştii prea bine că n-o să-l faci? Nu te scuza, nu da explicaţii, ci ignoră. Iniţial m-a scandalizat filozofia acestui ignoră şi mergi mai departe, dar în momentul de faţă o pun pe lista reperelor. Chiar aşa, cine sunt fiinţele astea care deţin vremelnic un sceptru, încât să merite atenţia mea? Vreau să spun prin aceasta, că atunci când şandramaua e zob, trebuie să construim alta. E o pierdere de vreme să repari un lucru care nu merge. Ignoră-l şi mergi mai departe. Fă altă casă.
Sintetizând, reperele în care cred astăzi nu sunt prea multe: întoarcerea la individ, încrederea în alegerile personale, ignorarea instanţelor care nu mai pot fi reparate şi aventura unei noi construcţii. Iar pentru aceasta din urmă, e nevoie de încă o treaptă, păstrată pentru final: organizează-te şi fă-ţi un plan, înainte de o nouă construcţie.
Ce ne lipseşte?
Integritatea morală. Spusă aşa, pare doar o sintagmă umflată. De câteva decenii asistăm la concesiile care nasc coşmaruri. Aplauzele de conjunctură, cărţile cumpărate din obligaţie, lăudarea scriitorilor închipuiţi, spectacolele de la care nu îndrăzneşti să pleci, micile clemenţe, degenerate cu timpul în abateri de bravadă sau din interes, ca trecerea sub tăcere, forţarea legii, fără să crezi că toate aceste dereglări neglijabile vor duce spre generalizarea erorilor - toate acestea au distrus coloana verticală a societăţii. Lucruri pentru care în urmă cu 10 ani se mergea la puşcărie sunt astăzi considerate fapte legale. Dacă o persoană dovedea neglijenţă în administrarea banilor publici, era un lucru grav, adeseori taxat. Astăzi este foarte normal ca administratorul să împartă banii respectivi cu familia sa.
Clasa politică este vinovată în primul rând. Alianţele de conjunctură, diluarea valorilor, dar mai ales „protecţiile” de tot felul au şubrezit demnitatea umană. Se spune că un ministru ar fi fost foarte încântat de servitorul lui, un tip politicos, voluntar, gata să sară şi-n foc. Aşa că-l pune şef peste o instituţie culturală. Căpătând patalama de intelectual, servitorul, evident mai întâi vrea să facă ordine în instituţie şi îşi dă toţi angajaţii în judecată. Ministrul e extaziat de ingeniozitatea fostului servitor şi trage sfori, îşi face obligaţii să-l recompenseze. Lucrurile merg mai departe, iar ministrul, nu mai ştiu dacă am apucat să vă spun că era ministrul Justiţiei, trăieşte euforic fiecare întâlnire cu servitorul. Viaţa lui se rezumă la visele şi plăcerile servitorului său, care între timp nu mai era servitor. Timpul trece, angajaţii sunt bătuţi bine şi aruncaţi pe Dâmboviţa unul câte unul, ca să se facă dreptate. Dar timpul se duce, un ministru e orişicât un om trecător. Lucrurile se schimbă, angajaţii aruncaţi reuşesc să se salveze cumva şi-l trag la răspundere pe servitor, care-şi aduce aminte că toată vina o poartă ministrul şi care, nemaifiind ministru, acum poate fi judecat, măcar niţeluş jupuit. Cam aceasta ar fi şi povestea decăderilor noastre morale.
Pe vremuri, în mult blamatul secol al 18-lea, un număr însemnat de boieri primeau „scutiri” de impozite. Respectiv, Veneţiana Văcărescu primeşte o scrisoare de la vodă, prin care capătă dreptul să facă un bâlci pe moşia ei, Jilava, respectiv să închirieze spaţiu pentru tarabe micilor producători, am zice azi, fără să plătească taxe. Evident, nici ea nu stă cu mâna în sân, ci pune umărul la suma de care are nevoie Alecu Moruzi, ca să-şi cumpere de la Stambul încă un an de domnie. Asta era în urmă cu nişte sute de ani. Vă imaginaţi cum merg azi lucrurile? Cu mult mai complex, cu mult mai costisitor.
Dintre toate valorile clasice, moralitatea lipseşte societăţii de azi. Este adevărat: dacă încerci să rămâi moral sar pe tine toţi paraziţii. Dar nu uitaţi: dezamăgiţii sunt mai mulţi, mereu au fost.
Ce avem şi nu preţuim?
Oamenii. Avem mulţi oameni normali, morali, inteligenţi, talentaţi. Capabili de dragoste. Oameni conştienţi, care ştiu ce avem de făcut. Preţul cetăţeanului român e însă mic. Umilit de funcţionari, folosit de politicieni, plătit prost, obligat să plece prin lume după muncă şi mai ales să-şi uite idealurile, fără apărători şi fără protecţie din partea ţării sale, românul este un om hăituit care-şi pierde de timpuriu încrederea în autorităţi şi chiar şi-n semeni.
Unde ne vedeţi peste 10 ani?
Dacă n-aş avea speranţă, aş fi moartă. Cred în schimbare şi în forţa oamenilor de a se reinventa. Un scriitor romantic spunea că populaţiile care nu au capacitatea de a fi o naţiune, rămân gloate de indivizi şi se transformă în praf luat de vânt. Aş continua spunând că întotdeauna individul care crede în forţa sa umană are şi capacitatea de a crea alianţe. Şi mai cred că un singur om poate schimba sistemul, lumea, totul. Iar în momentul acesta eu îl aştept pe acest om, care va face ca românii de peste 10 ani să-şi recapete respectul faţă de semenii lor.
Aveţi o urare, un îndemn, pentru români de ziua lor?
Credeţi în voi înşivă! Nimic nu vă poate atinge. Iar dacă sunteţi singuri ori trişti, amintiţi-vă că un scriitor vă iubeşte.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
