Muzeul Abandonului lansează Harta Abandonului, prima bază de date publică dedicată centralizării instituţiilor de protecţie a copilului care au funcţionat în România socialistă şi în prima decadă post-comunistă. La mai bine de 30 de ani de la căderea regimului comunist, numărul copiilor care au trăit în sistemul de ocrotire rămâne încă o necunoscută.
Harta Abandonului răspunde unei nevoi de recuperare memorială şi istorică a fenomenului instituţionalizării copiilor în perioada comunistă şi a fost construită după criterii arhivistice riguroase, cu documente fotografice sau scrise, descoperite în arhive necunoscute, personale şi instituţionale, care în acest moment nu există în spaţiul public.
Potrivit reprezentanţilor Muzeului, în etapa pilot, lansată în noiembrie, pe Harta Abandonului vor fi active 100 dintre cele 770 de instituţii pe care le-am descoperit în toate judeţele României, cu peste 550 de imagini asociate. În următorul an se va încărca treptat, după cercetare şi prelucrare, pe www.muzeulabandonului.ro, toată arhiva la care echipa MA lucrează de aproape doi ani. Această arhivă adună la un loc un patrimoniu material şi imaterial de istorii ale abandonului, alcătuit din peste 20.000 de fotografii, documente, obiecte, mărturii.
Arhiva a fost obţinută în urma unui efort de documentare şi digitizare întins pe 18 luni. Procesul a fost realizat cu sprijinul a zeci de studenţi voluntari, care au scanat arhivele pe care ni le-au pus la dispoziţie Fundaţiile SERA România, Romanian Angel Appeal, Hope and Homes for Children, organizaţii active în asistenţă umanitară imediat după căderea comunismului şi mai apoi în reforma sistemului de protecţie a copilului. Imaginilor din arhivă li se adaugă materialele documentare strânse în cadrul campaniilor curente de cercetare ale muzeului, precum şi donaţiile digitale recepţionate de la supravieţuitori, angajaţi în sistem şi asociaţiile partenere.
„De fiecare dată când apăs butonul de publicare pentru o nouă fişă, mă gândesc că, undeva acolo un fost copil instituţionalizat caută online imagini sau informaţii despre centrul unde a crescut”, spune jurnalista Ana Maria Ciobanu, care contribuie de un an de zile la munca de cercetare a Muzeului, realizând documentarea fişelor de instituţii pentru Harta Abandonului, definind termenii Dicţionarului sau descâlcind istoricul sistemului de protecţie. „Îmi imaginez surpriza pe care ar putea să o aibă descoperind Muzeul ca pe o comoară care ar putea conţine frânturi din identitatea şi copilăria sa. Mulţi dintre copiii care au fost instituţionalizaţi în perioada comunistă şi pe care i-am intervievat la maturitate nu au nici măcar o fotografie din copilărie. Cred că le datorăm recuperarea memoriei acestor sute de mii de copii care au copilărit în instituţii supra-aglomerate pe care am încercat să le uităm ca societate, dar care au lăsat urme adânci”.
„Toată ţara era împânzită de genul acesta de instituţii”.
Anca Niţă, coordonatoarea digitizării arhivelor MA, spune că, pe măsură ce s-a apropiat de această istorie, cel mai puternic a rămas cu ea vastitatea abandonului: „Pentru mine lucrul la arhivă arată cât de ramificat a fost abandonul instituţional şi câte micro-universuri au existat şi au funcţionat. Îţi dai seama că toată ţara era împânzită de genul acesta de instituţii. Mi se zbârleşte pielea pe mine când mă gândesc la asta. Vezi cum se întindea abandonul pe toată România.”
Muzeul Abandonului recuperează, arhivează şi digitizează arhive personale şi instituţionale ale organizaţiilor umanitare, până acum disparate, toate legate de istoria instituţionalizării şi dezinstituţionalizării copilului din ultimii 70 ani.
„Când am început Muzeul Abandonului, în 2021, nu am găsit nicio listă care să cuprindă toate instituţiile de protecţie a copilului din România socialistă sau măcar numărul lor exact”, spune Iris Şerban, antropolog şi coordonatoarea arhivei MA. „Ne-am dat seama că trebuie să pornim noi această listă. Am început să consultăm studii de specialitate, rapoarte întocmite în anii tranziţiei de structurile din subordinea Guvernului, arhive fotografice ale organizaţiilor non-guvernamentale ce s-au implicat în reforma sistemului de protecţie a copilului, mărturii ale supravieţuitorilor, ale lucrătorilor din sistem, ale jurnaliştilor străini care în anii ‘90 au surprins cu aparatul fotografic felul în care trăiau copiii în orfelinatele ţării. Am continuat, apoi, cu un demers de pionierat, constituind prima arhivă publică dedicată istoriei abandonului”.
Câte instituţii rezidenţiale de protecţia copilului au existat în România?
Un studiu elaborat de Ministerul Sănătăţii, IOMC şi UNICEF şi publicat în 1991, arată că în România existau 700 de instituţii de ocrotire pentru copii, dintre care 112 erau leagăne şi secţii de distrofici pentru grupa de vârstă 0-3 ani. Împreună, se estimează că aceste instituţii erau casă pentru cel puţin 100.000 de copii.
Harta Abandonului foloseşte pictograme pentru fiecare tip de instituţie care a adăpostit copii abandonaţi: leagăne (pentru copiii cu vârste între 0 şi 3 ani), case de copii preşcolari şi şcolari, cămine pentru copii „recuperabili” şi „nerecuperabili”, conform etichetelor aplicate copiilor cu dizabilităţi în perioada comunistă şi spitale - pentru marcarea secţiilor pentru distrofici sau pentru copiii infectaţi cu HIV.
Conform iniţiatorilor, fiecare centru marcat pe hartă conţine o fişă de documentare care poate fi îmbogăţită prin contribuţia vizitatorilor Muzeului cu mărturii, amintiri sau fotografii de la cei care au copilărit, voluntariat sau lucrat acolo. Fişele au fost realizate pe baza arhivelor de presă din perioada comunistă, a mărturiilor, a rapoartelor de vizită realizate de organizaţiile care au contribuit la reforma sistemului de protecţie a copilului şi a legislaţiei în vigoare.
Cei care cunosc orfelinate, cămine-spital, şcoli speciale sau alte instituţii dedicate protecţiei copilului, din perioada comunistă sau mai recentă pot contribui cu o amintire. La fel şi cei care au trăit într-o casă de copii sau au lucrat într-o instituţie de ocrotire a copilului; sau pur şi simplu au copilărit în vecinătatea uneia.
O parte dintre fostele instituţii de protecţie a copilului mapate pe Harta Abandonului sunt: Leagănul de Copii Nr.1 Bucureşti, Secţia de Zi, „Floarea Soarelui”, Spitalul Clinic Colentina, Cămin-spital pentru Deficienţi Minori Tătărăi, Prahova, Şcoala pentru Ambliopi Bucureşti, Căminul-Şcoală pentru Copii cu Deficienţă Mentală Miclăuşeni.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
