Volumul de proză scurtă, "Depravatul din Gorgani: alte 52 de ciudăţenii", de Doina Ruşti, editat la Litera, a fost lansat, luni, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în acorduri de cimpoi şi cobză, redate de Bogdan Simion şi Ştefan Milutinivici.
Volumul „Depravatul din Gorgani: alte 52 de ciudăţenii” cuprinde povestiri dintr-o lume halucinantă, cu o geografie insolită, pe care Doina Ruşti a plasat-o în secolul al 18-lea, dând naştere unui adevărat fanariot-cult în literatura de azi. Continuare a "Ciudăţeniilor amoroase din Bucureştiul fanariot", cartea aduce alte întâmplări despre excese, pasiuni devastatoare şi despre consecinţele dorinţelor fără cenzură. Volumul porneşte de la personajul sugerat în titlu, un libertin, care lasă moştenire cartea despre regurile neştiute ale desfrâului. Este vorba despre 17 reguli, fiecare conţinând câteva povestiri tematice.
„Fiecare povestire porneşte de la faptele ştiute şi duce la cele întâmplate în teritoriile tenebroase, acolo unde începe depravarea", spune Doina Ruşti.
Cu o grafică deosebită, povestirile din carte sunt însoţite de ilustraţii.
Doina Ruşti i-a avut invitaţi pe Bogdan Simion (Cobzarul), criticii literari Luana Stroe şi Ştefan Firică, Ştefan Milutinivici, student la Conservator, specializat în cimpoi balcanic.
Despre cum recreează lumea veche, Doina Ruşti a explicat la evenimentul de lansare: "De obicei mă întâlnesc cu Bogdan Simion, ne plimbăm prin Cişmigiu, stăm de vorbă, cam aşa se petrec lucruri şi, dintr-odată, ori apare un cimpoier, cum apare în carte, ori o fustă de mătase, ori un fes cu ciucure, aşa cum purtau lăutarii până după jumătatea secolului al XIX-lea, şi întâlnindu-te cu ei nu poţi decât să-i povesteşti. Mai ales în zona asta. Gorganiul este aici, este vizavi de Cişmigiu, pe Silfidelor, şi dacă intraţi acolo se întâmplă o mulţime de lucruri nemaivăzute. Este Gorganiul pe care e ridicată bisericuţa Sfântul Ilie Gorgani şi în jurul căreia era mahalaua Gorgani, care făcea parte dintr-un cartier fabulos, cu drumuri largi, de 14 mahalale, ducea până la pădurea Grozăveşti".
"Cred că mai trăim acolo, pentru că secolul ăla, aşa cum îmi place să spun secolul dintre acum 300 şi acum 200 de ani, nu e atât de departe. Observăm în el nişte lucruri care se reflectă destul de clar şi în societatea de astăzi", a adăugat Bogdan Simion (cobzarul).
"Doina Ruşti este foarte afină cu un timp, epoca fanariotă, pe care îl cunoaşte foarte bine, pentru că ea caută în documente mai puţin cunoscute, care nu au fost reeditate mare parte, de exemplul în documentele strânse laolaltă de V.A Urechea. În 'Istoria Şcoalelor" s-a uitat cu mare atenţie şi a extras mici nuclee narative, pline de goluri, pe care le-a umplut prin puterea fabulaţiei, le-a transformat în poveşti. Doina Ruşti este îndrăgostită nu numai de un timp, dar şi de un spaţiu, care este al Bucureştilor, îl cunoaşte foarte bine, călătoreşte prin el ca un turist străin, îi cunoaşte tot felul de colţişoare, şi a înţeles faptul că un oraş este de fapt o multitudine de oraşe suprapuse în timp, pentru că găsim o biserică de secol XIX, un dud chiar mai vechi de atât, toate aceste suprapuneri există într-un oraş mare. Aşadar, cu Doina Ruşti ne întoarcem într-un spaţiu-timp plin de farmec şi farmece. Din pavajul acestui oraş fanariot iese fabulosul", a spus Ştefan Firică, profesor şi critic literar.
"Fiecare personaj este abuziv şi, bineînţeles că în povestirea 'Ţipăt lung' lucrurile nu stau altfel. De aici începe partea fantastică, când cimpoierul nu se mai poate opri din cântecul lui, lumea suferă. Trăim de fapt această perioadă, de contaminare, în care artistul nu numai că nu se poate opri dar îi contaminează pe toţi cu acel ceva din arta sa abuzivă", spune Doina Ruşti.
Fragment
„Curând s-au răspândit zvonuri despre dezmăţul de la Gorgani, iar prin oraş au apărut femeile, care erau - cum să vă spun? - ca nişte dovezi din cenuşă, ca nişte bijuterii scăpate dintr-un incendiu. Nu conta deloc starea lor socială, moralitatea ori alte rahaturi luate în seamă de analişti. Femeile astea - se vedea de departe că aveau o experienţă comună. Păreau renăscute, întărite cu cine ştie ce elixir. Până şi veşmintele erau altfel, scoase în faţă prin câte un detaliu neaşteptat, un nasture de argint, o plasă de perle căzută cu eleganţă pe o ureche, un ciorap ieşit în inele şi valuri de sub şalvari. Toate astea le observase Eleni şi le notase cu grijă pe marginea unei cărţi, una dintre acele cărţoaie cu poze frumoase, scrisă într-o limbă necunoscută. Noroc cu Eleni, care se îndurase să-i dea valoare, altfel nimeni n-ar fi întârziat pe o carte ca aia. Urmărind faptele, ajunsese să creadă că Depravatul de la Gorgani le făcea ceva acelor femei, poate le dădea otrăvuri ori elixire, le adăuga în sânge un demon ori o stafie, un duh al unei lumi inaccesibile prostimii de rând. Femei neînsemnate, slujnice conştiincioase, coconiţe măritate cu demnitate, mame blânde, care nu ieşiseră noaptea pe stradă în viaţa lor, fetişcane nesărutate, chiar coconeturi bătrâne, preotese cu mila întipărită pe faţă, cârciumărese neruşinate, blidărese din golănimea oraşului, în sfârşit, până la urmă orice femeie ajunsă în casa Depravatului din Gorgani - devenea marcă înregistrată" (Doina Ruşti - "Depravatul din Gorgani: alte 52 de ciudăţenii", ed. Litera, 2023)
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
