Ovidiu Şandor, care prezintă în expoziţia „Un ochi râde, altul plânge” de la Cracovia, lucrări din colecţia sa semnate de 60 de artişti români, a povestit că a început să acumuleze artă „din curiozitate”, apoi a devenit o „responsabilitate”. Colecţionarul spune că „a trăi cu artă în fiecare zi este o relaţie specială” şi mărturiseşte că a acumulat „ceea ce a considerat artă de calitate”, acest statut conferindu-i „luxul de a alege ceea ce îşi doreşte” nefiind supus unor reguli sau tendinţe ca în cazul unui curator de muzeu.
Colecţionarul a vorbit în cadrul dezbaterii „Arta mai valoroasă decât aurul. Despre colecţie”, organizată de Institutul Cultural Român, sâmbătă, la Centrul Internaţional de Cultură din Cracovia, despre rolul colecţiei şi al relaţiei dintre creator, destinatar şi colecţionar. S-a discutat despre cum a început să colecţioneze, care sunt criteriile pe care le are în vedere în momentul în care decide să cumpere, ce a cumpărat prima dată şi ce descoperă prin ochii altora care îi privesc lucrările.
La dezbaterea, moderată de dr: Lukas Galusek, unul dintre curatorii expoziţiei, au participat prof. Adriana Babeţi şi criticul de artă Diana Marincu.
Cum începe colecţionarea de artă?
„Colecţiile încep prin faptul că cineva are un perete gol şi se gândeşte că pe acel perete ar sta foarte bine opere de artă ar sta. Apoi începi să prinzi gustul artei, începi să citeşti, să întâlneşti oameni şi te laşi prins în capcana artei, cred că devii colecţionar în momentul în care demersul devine organizat, structurat. Altă definiţie a colecţionarului este persoana care la un moment dat nu mai are destui pereţi goi la birou şi acasă şi trebuie să închirieze un spaţiu unde să depoziteze arta. Şi la mine cam acesta a fost parcursul. La început, e o curioziotate şi apoi îţi dai seama că ai pornit într-o călătorie. În acelaşi timp te descoperi şi pe tine”, a afirmat Ovidiu Şandor.
Despre cum a devenit pasionat de artă, Ovidiu Şandor a mărturisit că „a existat întotdeauna curiozitatea vizuală, reflexul de a vizita muzee în fiecare oraş vizitat. Îmi place să spun că există oameni care pot fi iubitori de artă care merg la expoziţii, în atelierele artiştilor, fără neapărat să cumpere artă, ci doar se bucură, apoi există oameni care cumpără din când în când artă, şi există apoi etapa colecţionarului, când deja vorbim de o activitate intensă, ce presupune să te informezi, să întâlneşti artişti, curatori, alţi colecţionari”.
Primul obiect colecţionat
Elev fiind, în liceu, venea pe jos de la şcoală şi trecea pe lângă galeria Uniunii Artiştilor Plastici din Timişoara, unde se oprea zilnic. „Ţin minte că am văzut o pictură, cu un copac în vârful dealului, cu o ceaţă peste acel deal. Nu mai ştiu autorul dar cred că acesta e un fel de sâmbure. Părinţii mei, mai ales mama a început să achiziţioneze lucrări ale unor artişti din Timişoara şi am mers în atelierele lor. Colecţionatul meu nu a început cu artă, a început pe la 25 de ani cu a colecţiona hărţi vechi. Harta ca obiect m-a fascinat întotdeauna, mai ales harta veche, care combină geografia cu istoria, pentru că nu era strict un instrument rece, ci spunea poveşti. Acolo am descoperit o serie de lucruri despre Europea Centrală şi de Est, tot felul de războaie, nume care dispăreau şi apăreau, acolo a început aventura mea de a colecţiona”, a povestit el.
Evită să menţioneze care au fost primele lucrări achiziţionate, pentru că „atunci eşti la început de drum şi nu întotdeauna iei cele mai bune decizii”.
În comunism, „posesia unor bunuri de valoare era ceva dacă nu ilegal, cel puţin imoral, şi arta intra în acea categorie, nu era ilegal să ai un tablou acasă, dar era considerată o preocupare burgheză, care nu era în linie cu spiritul sistemului”, a amintit Şandor.
Excepţionalitatea Timişoarei
În cadrul discuţiei, profesoara şi scriitoarea Adriana Babeţi a făcut o radiografie a zonei Banatului şi Timişoarei, a fondului pe care s-a dezvoltat filonul cultural.
„Timişoara ar fi un oraş, probabil ca şi Cracovia, margino-centric. Este plasat geografic la marginea marilor regate, imperii şi statalităţi până astăzi. Margino-centric înseamnă să-ţi refaci, simbolic, o poziţie de centralitate. Pentru publicul polonez, Timişoara este centrul administrativ şi cultural al unui spaţiu care s-a numit Banatul istoric, care e cam de mărimea Belgiei, iar în momentul de faţă este distribuit 80% României, printr-o provincie - Voievodina - Serbiei şi prin câteva judeţe Ungariei. Acest Banat istoric este un fel de „extract de Europă Centrală” cu acest multiculturalism, după cum a constatat scriitoarea poloneză premiată cu Nobel Olga Tokarczuk. Sunt 24 de etnii. Unicitatea zonei şi a Timişoarei vine din faptul că şi-a conservat în proporţii diferite diversitatea, care este una etnică, religioasă, lingvistică şi culturală”, a spus Babeţi.
„Ceea ce este foarte interesant pentru zona noastră, care a fost evaluată de un institut de sociologie din Galicia cu potenţial de conflict excaladat aproape de 0, este faptul că formele de multiculturalitate, cercetare, au fost depăşite, în ceea ce colegii noştri sociologi şi antropologi au numit transculturalitate, interculturalitate, implicare culturală. Acestea fac parte din specificul zonei. Faptul că ai acceptat diferitul din prima, rezultat al unor politici de colonizare, a permis acceptarea noului în absolut toate domeniile. Şi Banatul şi Timişoara reprezintă un teren în care s-au putut experimentat o mulţime de politici, culturale, educaţionale, fiscale. Această permisivitate a făcut ca viaţa artistică, culturală a oraşului nostru să accepte mult mai uşor formele novatoare, tot soiul de forme care au fost premiate. Timişoara are 950 de inovaţii tehnologice. După ‘65, a fost o fermentaţie culturală de cea mai bună calitate, care a însemnat apariţia grupului Sigma, patru cinemateci, cluburi de jazz”. În concluzie, 'Ce înseamnă să fii la margine?'. Înseamnă că „toate directivele centrului, în acest caz Bucureştiul, se diluează”.
În textul „Colecţia - mod de întrebuinţare”, semnat de Adriana Babeţi pentru catalogul expoziţiei „Un ochi râde, altul plânge. Arta românească în colecţia lui Ovidiu Şandor”, scriitoarea vorbeşte despre faptul că „un colecţionar, indiferent ce colecţionează, are acea sete, adicţie a copilului de a aduna cât mai mult”.
Colecţia de 700 de piese a lui Ovidiu Şandor de la Timişoara „e ca un labirint”, şi expoziţia organizată la Cracovia „te readuce de fapt în propria locuinţă a colecţionarului, care e acel fragment de Timişoara”, a rezumat Adriana Babeţi.
Planificarea colecţiei
„Am colecţionat ceea ce am considerat artă de bună calitate, artă valoroasă”, mărturiseşte Ovidiu Şandor care a descoperit alte valenţe ale colecţiei sale prin ochii altor prieteni, artişti, curatori. „Am sesizat că sunt un număr de artiste în colecţia mea, chiar dacă nu am colecţionat ca având acest criteriu”.
„Gestul de a colecţiona este eminamente un gest subiectiv. Am acest lux de a colecţiona ceea ce doresc, în sensul că dacă eşti curatorul unui muzeu care trebuie să dezvolte o colecţie a muzeului apar tot felul de reguli, să păstreze tot felul de echilibre, un anumit curent artistic, eu am libertatea de a nu avea reguli”, mai spune colecţionarul. Colecţia „devine o identitate de sine stătătoare”, pentru că „a trăi cu artă în fiecare zi este o relaţie specială”.
Grija faţă de colecţie este o „responsabilitate”, spune Ovidiu Şandor, care se gândeşte la colecţie ca la „un corp viu”.
Vorbind despre expoziţiile Brauner şi Brâncuşi de la Timişoara, în Anul Capitală Culturală Europeană 2023, Ovidiu Şandor a împărtăşit publicului faptul că „a lucra cu opera lui Brâncuşi înseamnă să te scufunzi foarte adânc în personalitatea şi arta sa, să ai accesul imediat şi fizic la acele lucrări, la depozitele acelor muzee, să vezi curatorii cum lucrează cu arhivele respective. Fac această plonjare în detaliile fiecărei lucrări şi rezultă o cunoaştere aproape intimă a operei şi a artistului. Aşa că e o plăcere pentru mine să văd propria colecţie aşezată într-un alt spaţiu, lucrări pe care le cunosc, dar cărora le descopăr noi nuanţe, înţelesuri”.
Marele avantaj al colecţionarului este că învaţă mereu ceva din ceea ce descoperă altcineva privind lucrările sale. Cineva spunea că „arta este ceea ce se naşte între privitor şi obiect”.
Diana Marincu a punctat: „Colecţia devine şi o panoramă obiectivă. Este imaginea celui care o colecţionează”.
Ovidiu Şandor a vorbit, în cadrul dezbaterii, şi despre cum vrea să inspire artiştii în viitor.
Prin programul Fundaţiei Art Encounters, „artiştii sunt sprijiniţi în diverse forme, care merg de la a-i ajuta să fie vizibili, prin intermediul unor bienale, în cadrul unor proiecte încercăm să asigurăm posibilitatea unor artişti de a putea produce lucrări pe care altfel nu le pot crea din diverse motive, fie financiare, fie tehnice, îi încurajăm să dea viaţă unor concepte, îi încurajăm să vină cu propuneri, încercăm şi un program de educare, tinerii artişti să înveţe de la cei experimentaţi”, a spus el.
Subliniind că „arta contemporană este un domeniu fabulos”, Şandor atenţionează că „există un prag” pe care trebuie să-l treci pentru a înţelege arta contemporană, „şi cineva trebuie să te ia de mână şi să te ajute să treci acel prag, ca să înţelegi şi cum te uiţi la ea şi cum pui întrebările legat de lucrarea la care te uiţi”. „Şi încercăm să facem asta cu Fundaţia, pentru că la fel de important pentru artişti nu este doar să creeze, ci să aibă şi receptorul, publicul care să aprecieze dialogul pe care arta îl propune”.
Sezonul Cultural România-Polonia 2024-2025 este organizat de Ministerul Culturii şi Institutul Cultural Român, prin reprezentanţa sa de la Varşovia, pentru partea română, respectiv Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Institutul „Adam Mickiewicz”, în parteneriat cu Institutul Polonez din Bucureşti, pentru partea polonă.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
