„Poezia nu vorbeşte despre realitate, ci e în stare să construiască o altă realitate în care ne putem salva”, a spus Ana Blandiana, vineri, la Oviedo, atunci când a fost recompensată cu Premiul Prinţesa de Asturias pentru Litere. Scriitoarea a mai punctat în discurs ce a însemnat poezia în anii comunismului şi cât de puternică este legătura sa cu Spania. „În condiţii extreme, oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare” iar dacă roboţii vor fi superiori oamenilor, ei nu vor putea descifra „misterul poeziei” care „nu poate fi nici definit, nici înfrânt”.
„Orice împlinire mă întoarce acasă spre locul de unde am pornit, un loc care în istorie se numea Dacia Felix, cea cucerită de Împăratul Traian, dar în basmele româneşti este numit „locul în care se bat munţii în capete”, un loc aşezat între mai multe imperii duşmane si duşmane intre ele, căruia dintre toţi vecinii numai Marea Neagră nu i-a vrut niciodată răul. Latinitatea noastră, rămasă în exil la celălalt capăt al continentului, ne-a singularizat şi ne-a dat, o dată cu conştiinţa că suntem altfel decât cei din jur, sentimentul singurătăţii în istorie. Un sentiment care nu mi-a permis niciodată să mă desprind, să mă înstrăinez, dar care a germinat, ca pe o soluţie de supravieţuire, poezia”, au fost primele cuvinte ale scriitoarei atunci când a acceptat Premiul Prinţesa de Asturias pentru Litere.
Ana Blandiana a subliniat ce a însemnat poezia în anii sufocanţi ai comunismului.
„Oricât ar părea de incredibil, în deceniile cinci si şase ale secolului trecut, în închisorile comuniste din România a avut loc o adevărată rezistenţă prin poezie. Primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume are o sală cu pereţii şi tavanul acoperiţi în întregime cu poeme născute în detenţie. În lipsa creionului şi a hârtiei, interzise, orice poem avea nevoie pentru a apărea de trei persoane: cel ce îl gândea, cel ce îl memora şi cel ce îl transmitea prin alfabetul Morse, şi totuşi, în aceste condiţii dure, mii de poeme au fost compuse şi au reuşit să treacă din celulă în celulă şi din închisoare în închisoare. Toate cărţile de memorii ale deţinuţilor politici descriu, ca pe un ritual sacru, momentul transmiterii noilor poeme, când câte un prizonier era mutat dintr-o închisoare in alta. Iar apoi, după deschiderea închisorilor, primul gând al celor eliberaţi a fost să transcrie ceea ce memoraseră, fără nume de poeţi sau cu autori doar presupuşi adesea greşit, într-o adevărată simfonie a rezistenţei spirituale, a transformării misterului poeziei într-o armă de apărare împotriva nebuniei. Iată o dovadă că, în condiţii extreme, când îşi simţeau periclitată esenţa, oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare. Atunci când în poezie se ascundeau ultimele molecule de libertate, sufocaţi de represiune, oamenii le căutau, le găseau si le respirau pentru a supravieţui. Pentru că poezia nu vorbeşte despre realitate, ci e în stare să construiască o altă realitate în care ne putem salva. În mod ciudat, etimologic, în greaca veche numele poeziei provine din verbul poiein care înseamnă a construi”, a spus ea.
Autoarea s-a întrebat şi dacă poezia ne poate salva astăzi de excesul de materialitate şi de consum, de singurătate, de deficitul de spiritualitate.
„Dar ceea ce ne-a putut salva ieri de spaimă, de ură şi de nebunie nu ne poate, oare, salva azi de singurătate, de indiferenţă, de vidul rămas în locul credinţei, de excesul de materialitate şi de consum, de deficitul de spiritualitate? Andre Malraux, autorul Condiţiei umane, spunea că „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Dar, dacă suntem poate prea obosiţi şi prea lipsiţi de ardoare pentru religiozitate, nu ne-am putea salva, oare, punând în locul rămas pustiu poezia? Pentru că, acum când în cel mai scurt timp roboţii vor fi superiori oamenilor, va trebui să încercăm să rămânem deasupra prin tot ceea ce ei nu înţeleg. Căci ei vor putea să facă versuri, rime, ritmuri, iambi, trohei, dactili, sonete, rondele, epopei, dar nu vor înţelege niciodată suferinţa şi încăpăţânarea de a exprima inexprimabilul care se ascunde sub toate aceste veşminte, misterul care nu poate fi nici definit, nici înfrânt”.
Ana Blandiana a mărturisit legătura indestructibilă cu Spania.
„Sunt fericită că pot să mărturisesc, în fata unei săli pline de spanioli, importanţa pe care a avut-o în formarea mea intelectuală si spirituală exclamaţia lui Miguel de Unamuno „Mă doare Spania!”. Am folosit suferinţa filosofului spaniol pentru sfâşierea ţării sale ca pe un punct de sprijin în universul de azi, în care naţiunile se estompează în faţa ideologiilor, ca pe o ancoră în adâncul timpului la suprafaţa căruia mă lovesc valurile mereu răzgândite ale post-modernităţii, cărora le rezist pentru că mă doare Spania, mă doare România, mă doare lumea. Prin ţipătul lui Unamuno, descoperit în adolescenţă şi niciodată uitat, prin cele zece volume ale mele traduse in spaniolă, răspândite in imensul spaţiu hispanic, si prin onoarea din această seară, datorată Universităţii din Salamanca, sunt legată pentru totdeauna de Spania”.
Ana Blandiana este a şaptea scriitoare care primeşte această distincţie de la înfiinţarea premiilor în 1981. Haruki Murakami a fost în 2023 laureatul acestui premiu.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
