La 30 de ani de la Revoluţie, actriţa Medeea Marinescu trage un semnal de alarmă cu privire la uitare, care este, în opinia ei, un cuvânt cheie şi marea problemă a acestei naţii. Ea consideră că există datoria morală ca absurditatea sistemului comunist să fie explicată mai departe celor care nu au trăit-o, pentru a nu permite ca astfel de monstruozităţi să se repete. În plus, spune Medeea Marinescu, există nişte reguli pe care ar trebui să le respectăm, având în vedere că suntem într-o tranziţie în care învăţăm ce să facem cu libertatea.
”Am avut o tentativă să ies în stradă şi m-a oprit mama, dar tatăl meu s-a dus să apere Televiziunea”, declară Medeea Marinescu pentru News.ro
”Eram în Bucureşti, în perioada aceea. Tatăl meu filma şi a venit acasă şi ne-a spus. Nu am fost dintre firile curajoase. Am avut o tentativă să ies în stradă şi m-a oprit mama, dar tatăl meu s-a dus să apere Televiziunea. Îmi amintesc o chestiune: cu mintea aia de 15 ani, mie ceva mi s-a părut ciudat. Spuneau: Veniţi să apăraţi Televiziunea! Veniţi să apăraţi Radioul! Spuneau că sunt terorişti. Şi mi-am zis: Bine, dar sunt nişte terorişti care au arme şi tata se duce cu ce? Chiar dacă ia un cuţit de bucătărie, nu îl ajută prea mult. Cu toate astea, el s-a dus alături de vecini şi prieteni. Mulţi oameni s-au dus. Ţin mine că, la vremea aia, mi s-a părut ceva ciudat în disproporţia anunţată. Era o tâmpenie.
Îmi dau seama că unul dintre cuvintele cheie şi una dintre problemele naţiei acesteia, din păcate, este uitarea. Foarte mulţi dintre noi am uitat ce a însemnat Revoluţia, dar care a fost preţul acestei libertăţi? Am uitat ce am trăit până la momentul ‘89 şi am uitat şi ce a însemnat momentul ăla de eliberare. Tipul de emoţie pe care l-am trăit în 22 decembrie, când tata a venit acasă şi ne-a spus „A căzut Ceauşescu!”, e unul pe care eu, şi prin prisma profesiei sunt obligată să mă analizez, nu l-am mai trăit în nicio altă situaţie. Am trăit alte feluri de emoţie: când s-au născut copiii mei, când m-am căsătorit, când am avut succes la teatru sau în film, dar pe acela nu l-am retrăit vreodată. A fost un amestec de uimire, bucurie şi durere. Oamenii, după părerea mea foarte mulţi, au uitat sentimentele alea pe care cei mai mulţi le-au trăit”.
Derapajele ignorate pot duce la monstruozităţi
”Văzând că sunt unii nostalgici după vremea comunismului, că există oameni care au libertatea să voteze şi nu o fac, că pot vorbi şi o folosesc fie derizoriu, fie lovind sau manipulând, mi se pare foarte grav. Pot să înţeleg dezamăgirea oamenilor în 30 de ani. Au avut nişte aşteptări, au sperat ceva şi nu li s-a întâmplat. Dar indiferent de dezamăgirile noastre în aceşti 30 de ani, cred că nu avem voie să uităm că nişte oameni naivi, idealişti, sinceri, au ieşit cu piepturile goale pe străzi din 15 până în 25 decembrie şi au murit. Ei au murit. Asta e real. Că au existat manipulări, că unii au profitat de entuziasmul lor, e altă discuţie, dar oamenii aceia au fost chiar eroi. Oamenii au murit ca eu să pot vorbi cu dumneavoastră, astăzi, aşa despre ce a însemnat dictatura Ceuşescu. Copiii de 18 ani, cei care votează, habar nu au. Pentru ei, Ceauşescu, comunism sunt noţiuni abstracte. Cum sunt pentru fiul meu, care e mai mic. Dar noi care am trăit... eu aveam 15 ani la Revoluţie. Am fost suficient de mare cât să înţeleg absurditatea unui sistem. Cred că avem datoria morală să o explicăm mai departe, celor care nu au trăit-o şi să nu lăsăm ca anumite derapaje să se repete. Pentru că derapajele nesesizate, pe care le ignorăm cu sau fără voie pot duce la nişte monstruozităţi, aşa cum s-a întâmplat în dictatura Ceauşescu”.
Se spunea că după un cizmar nu o să mai poată aşa ceva... Ei, da, se poate!
”Noi suntem liberi! Eu pot mâine să mă urc în avion şi să plec oriunde în lumea asta, ceea ce era de neînchipuit acum 30 de ani. Sunt liberă să spun că nu îmi place de cutare sau cutare demnitar, că nu cred în el, ceea ce era de neconceput acum 30 de ani. Dar orice libertate are un preţ. Unii au plătit în ‘89 şi trebuie să fim conştienţi de asta. Mai cred că această noţiune de libertate, care sună atât de frumos şi are o reprezentare atât de vastă, de bogată, e lucrul pe care îl învăţăm de 30 de ani. Se învaţă cel mai greu. Pentru că libertatea îşi are regulile ei.
Nu există libertate fără reguli. Că sunt de moralitate, educaţie, conştiinţă, dar există. Există nişte reguli pe care ar trebui să le respectăm şi noi încă suntem într-o tranziţie în care învăţăm ce să facem cu libertatea asta. O mică parte, mi se pare, din societatea românească a înţeles libertatea, o mare parte a perceput-o prost şi o şi mai mare parte, cred, urmează sau trăieşte încă sub nişte reflexe dobândite pe vremea totalitarismului, în care le era dictat ce să facă, în care nu prea gândeau cu mintea lor, se temeau să îşi asume o poziţie. Am observat în societatea românească foarte multe astfel de reflexe venite dintr-o anume educaţie a comunismului. Mi se pare destul de divizată societatea, libertatea fiind înţeleasă la niveluri diferite.
Au trecut 30 de ani şi noi încă nu ne ridicăm la nivelul înţelegerii democratice din ţări precum Danemarca şi Franţa. Sunt ţări în care libertatea este altfel înţeleasă şi altfel asumată. Franţa e un tărâm pe care îl cunosc – am lucrat acolo, am trăit acolo, chiar în zona rurală.
Şi la nivelul reprezentării politice mi se pare că România nu e la nivelul altor ţări europene. E adevărat că foarte mulţi oameni mediocri, fără studii, ale căror pregătire şi educaţie sunt vizibil mediocre sau submediocre au reajuns să ne conducă. Se spunea că după un cizmar nu o să mai poată aşa ceva... Ei, da, se poate! Pentru că după 1990 s-au şi cumpărat diplome, s-au făcut şcoli te miri cum, s-au cumpărat doctorate. Şi ăsta este un preţ al libertăţii neînţelese”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
