Politica Franţei în Rwanda, în perioada 1990-1994, a preşedintelui François Mitterrand şi a anturajului său, ”orbiţi deologic”, a fost un ”eşec” şi poartă responsabilităţi copleşitoare în genocidul tutsi, se arată într-un raport usturător, întocmit de istorici, remis lui Emmanuel Macron, relatează BFMTV.
Kigali salută ”un pas important către o înţelegere comună a rolului Franţei”, într-un comunicat al Ministerului rwandez de Externe.
Acest raport ”marchează un progres considerabil” în înţelegerea angajamentului francez în Rwanda, a apreciat vineri seara, după primirea raportului, şeful statului francez într-un comunicat.
5 noiembrie - Gala Profit - Povești cu Profit... Made in Romania
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
Franţa, în care s-au instalat numeroase persoane suspectate de responsabilităţi în genocidul tutsi în Rwanda din 1994, ”îşi va continua eforturile” împotriva celor care se fac vinovaţi de genocid, adaugă el.
Emmanuel Macron speră ca publicarea acestui raport să permită o apropiere ”ireversibilă” de Kigali, după ce relaţiile dintre cele două ţări s-au destins, după instalarea sa la putere, în 2017, însă rolul Franţei în Rwanda rămâne un subiect exploziv de peste 25 de ani.
1.000 DE PAGINI
Acest raport de peste 1.000 de pagini, întocmit după doi ani de analiză a arhivelor franceze, prezintă un bilanţ fără concesii al implicării militare şi politice a Parisului, însă îndepărtează orice ”complicitate” la genocid, denunţată de mult timp de către Kigali.
Prezentă în Rwanda de când această ţară din regiunea Marilor Lacuri şi-a proclamat independenţa faţă de Belgia, Franţa ”a rămas oarbă faţă de pregărtirea” genocidului tutsi în Rwanda în 1994, conchide Comisia celor 14 istorici, prezidată de către Vincent Duclert şi înfiinţată în 2019 de către Emmanuel Macron.
Istoricii revin asupra angajamentului francez în aceşti patru ani decisivi, în care a apărut deriva genocidară a regimului hutu şi care a condus la tragedia din 1994, când aproximativ 800.000 de persoane, majoritatea de etnie tutsi, au fost exterminate în condiţii abominabile - din aprilie în iulie.
În raport se prezintă, cu sprijinul unor telegrame diplomatice, note confidenţiale şi scrisori, o politică africană decisă la vârf, de către preşedintele socialist de la acea vreme, François Mitterrand, şi de către cercul său de apropiaţi, un anturaj motivat de ”construcţii ideologice” sau voinţa de a nu displace şefului statului.
În raport sunt prezentanţi decidenţi ”închişi” într-o grilă de lectură ”etnicistă” post-colonială şi hotărâţi să susţină aproape ”necondiţionat” un regim ”rasist, corupt şi violent” al preşedintelui rwandez Juvénal Habyarimana, împotriva unei rebeliuni tutsi considerată drept controlată din Uganda anglofonă.
ALINIERE
”Această aliniere faţă de puterea rwandeză provine dintr-o voinţă a şefului statului şi preşedinţiei Republicii”, scriu cei 14 istorici din cadrul Comisiei, insitând asupra ”relaţiei puternice, personale şi directe” pe care o întreţineau François Mitterrand şi omologul său hutu Juvénal Habyarimana.
Această relaţie şi o obsesie de a transforma Rwanda într-un teritoriu de apărare a francofoniei împotriva rebelilor tutsi, refugiaţi în Uganda, au justificat ”livrarea unor cantităţi considerabile de armament şi muniţie regimului lui Habyarimana, şi o foarte mare implicare a militarilor francezi în formarea forţelor armate rwandeze” guvernamentale.
Încă din octombrie 1990, data unei ofensive a Frontului Patriotic Rwandez (FPR), fosta rebeliune tutsi conducă de către Paul Kagame, care a devenit preşedintele Rwandei, Parisul ia apărarea regimului lui Habyarimana. El se angajează militar prin operaţiunea militară Noroît, menită să apere expatriaţi străini, dar care constituie de facto o prezenţă ”disuasivă” în vederea protejării regimului de ofensiva rebelă.
Franţa a exercitat presiuni asupa lui Habyarimana să-şi democratizeze regimul şi să negocieze cu opozanţii - ceea ce avea să conducă la Acordurile de pace de la Arusha, în august 1993, însă ea ignoră numeroase alerte, de la Kigali sau Paris, cu privire la o derivă extremistă a regimului şi riscurilor unui ”genocid” al tutsi.
CERCUL PREZIDENŢIAL
Aceste avertismente, care provin de la ataşatul militar francez la Kigali, ONG-uri, anumiţi diplomaţi sau serviciile de informaţii, sunt ignorate sau îndepărtate de către preşedinte şi cercul său.
”Ne putem întreba dacă, până la urmă, decidenţii francezi voiau cu adevărat să audă o analiză care să contrazică politica implementată în Rwanda”, scriu cercetătorii.
În raport se subliniază responsabilitatea importantă a Statului Major Particular (EMP) al lui François Mitterrand, condus de către generalul Christian Quesnot şi adjunctul său, colonelul devenit general Jean-Pierre Huchon.
”EMP poartă o responsabilitate foarte importantă în instalarea unei ostilităţi generale a Palatului Elysée faţă de FPR”, se aratăîn raport, care denunţă ”practici neregulate”, eventual ”practici de oficină” ale acestui organ care scurtcircuitează toate canalele obişnuite cu scopul de a pune în practică politca franceză pe teren.
Cu acordul tacit al preşedintelui, ”niciun document nu arată vreo voinţă a şefului statului de a sanţciona aceşti militari sau de a le opri în iniţiativele lor”, se arată în raport.
În paralel, instituţia diplomatică nu se arată deloc critică, cu rare excepţii. ”Diplomaţii adoptă fără vreo distanţă sau rezervă poziţia dominantă a autorităţilor”, iar administrarea lor este ”impermeabilă” la critică.
Venirea la putere a unui Guvern de dreapta la putere în 1993, când Franţa intră în ”coabitare”, nu modifică în mod fundamental situaţia, în pofida unor înfruntări uneori ”nemiloase” între Palatul Elysée şi Guvernul premierului Edouard Balladur, mult mai puţin înclinat la un angajament francez în Rwanda.
INCAPACITATE DE A NUMI GENOCIDUL
Atunci când începe genocidul, la 7 aprilie 1994, la o zi după atentatul vizând avionul preşedintelui Habyarimana, în al cărui raport nu sunt desemnaţi comanditarii, un lucru care face obiectul unei controverse de aproape 30 de ani), acest lucru nu antrenează ”o punere în discuţie fundamentală a politicii Franţei, care rămâne obsedată de ameninţarea FPR”.
În pofida faptului că şeful diplomaţiei franceze Alain Juppé, de dreapta, este primul care vorbeşte despre un ”genocid”, la jumătatea lui mai 1994, însă grila de lectură revine rapid la ”masacre interetnice” şi ”război civil”.
Există o ”încăpăţânare de a cataloga conflictul rwandez în termeni etnici, de a defini un război civil acolo unde există o întreprindere genocidară”, scriu istoricii.
În contextul unei retrageri şi unei pasivităţi internaţionale din partea ONU, a fostei puteri coloniale belgiene sau Statelor Unite, Franţa avea să fie însă prima care reacţiona, lansând în 1994, cu mandat ONU, o operaţiune militaro-umanitară vizând să ”oprească masacrele”.
Această operaţiune controversată - Turquoise - a ”permis salvarea multor vieţi, dar nu cele ale marii majorităţi a tutsi din Rwanda extreminaţi din primele săptămâni de genocid”, scrie Comisia, care subliniază că autorităţile franceze ”refuză să numească” comanditarii genocidului care s-au refugiat în zone aflate sub control francez.
Acest punct este unul dintre cele mai controversate ale acţiunii franceze în Rwanda.
Oficiali politici şi militari de la acea vreme susţin că au salvat onoarea comunităţii internaţionale prin faptul că au fost singurii care au intervenit în Rwanda.
Genocidul se încheie după victoria FPR, în iulie 1994.
Franţa întreţine de atunci relaţii tensionate, extrem de proaste, cu Rwanda, marcate de întreruperea relaţiilor diplomatice în 2006.
În pofida unei destinderi a relaţiilor Parisului cu Kigali după instalarea la putere a lui Emmanuel Macron în 2017, rolul Franţei în Rwanda rămâne un subiect exploziv de 25 de ani. El face totodată obiectul unei dezbateri violente şi pasionate între cercetători, universitari şi politicieni.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
