Dakhabrakha, o trupă ucraineană cu un sound complex, care îmbină instrumente precum acordeon, contrabas, clape, tobe cu altele tradiţionale ucrainene pentru un sound unic, cu influenţe de funk sau chiar hip hop, a revenit, la Cluj, în mijlocul războiului din Ucraina.
Într-un interviu pentru News.ro, membrii trupei, Marko Halanevych, Irina Kovalenko, Olena Tsybulska şi Nina Garenetska, au vorbit despre muzica în vremea războiului, despre misiunea lor în slujba ţării, dar şi de ce cred că, în relaţia cu întreaga cultură rusă, nu există nuanţe de gri: ori o îmbrăţişezi şi susţii războiul, ori o anulezi (Cancel Russian Culture).
În vremuri normale, am fi început interviul vorbind despre turnee, concertele voastre în diferite colţuri ale lumii, planuri pentru viitoare albume sau impresii amuzante, cu vampiri, despre Cluj şi Transilvania. Dar nu trăim vremuri normale, aşa că prima întrebare e unde eraţi şi ce făceaţi pe 24 februarie, dis-de-dimineaţă?
Nina Garenetska: Pe 24 aveam un concert planificat în Hmelnîţkîi, trebuia să ne trezim devreme, cred că pe la vreo 4:00, ca să prindem trenul şi a fost pur şi simplu şocant. Nu puteam să comunicăm nici măcar pe aplicaţiile de chat, totul era blocat. Efectiv eram în şoc! În acele zile, toată lumea vorbea despre asta, că războiul stă să înceapă, dar când chiar s-a întâmplat nu-ţi venea să crezi că asta e realitate, că e chiar aici.
Olena Tsybulska: "Bineînţeles, ne-am hotărât să anulăm concertul, toată lumea a decis împreună cu familiile, ce va face în continuare. Unii au plecat spre graniţă cu copiii, alţii au aşteptat acasă, să vadă ce vor face în continuare, cât va dura. A fost un moment pe care ni l-am luat ca să acceptăm că războiul se întâmplă şi să decidem ce vom face. Apoi, după câteva săptămâni, am înţeles că singurul mod prin care putem ajuta este să concertăm, să strângem fonduri, să atragem atenţia întregii lumi, să ne spunem drama. N-a fost o decizie simplă pentru noi, pentru că a trebuit să te gândeşti la propria siguranţă, la siguranţa copiilor, dar ne-am dat seama că singurul lucru pe care ştim să-l facem e să urcăm pe scenă, să cântăm, şi cu asta putem ajuta".
Am văzut că aveţi un program foarte aglomerat, cu festivaluri şi concerte proprii. Cum v-aţi schimbat setilstul odată cu începerea războiului, dacă l-aţi schimbat?
Nina Garenetska: Da, ne-am schimbat setlistul, pentru că veselia şi umorul nu îşi au locul când se întâmplă aceste orori. Aşa că setlist-ul de acum este mai dramatic. Am folosit la capacitate maximă şi ecranele din spate, unde proiectăm fotografii, documentare de pe front, fotografii şi ilustraţii ale artiştilor celebri ucrainieni. Trebuie să folosim această formă de artă, care e muzica, dar şi celelalte, pentru a transmite emoţiile şi mesajele necesare.
Având în vedere că, în Cluj şi în Transilvania, există o mare comunitate de ucraininei, cum va fi concertul de azi (joi seară), ce vor primi de la voi conaţionalii voştri şi spectatorii români? Ne imaginăm că ucrainienii vor simţi într-un fel muzica voastră, românii altfel, aşa cum e şi normal.
Marko Halanevych: Ne-am obişnuit ca, la concertele noastre din întrega Europă, să asiste mulţi ucrainieni şi suntem bucuroşi că le putem transmite măcar aceste emoţii pozitive, să le dăm un mesaj de susţinere în aceste vremuri grele în care ei nu mai sunt acasă, nu mai ştiu ce e acasă. Bineînţeles că ucrainienii, faţă de restul oamenilor, simt altfel concertul. Pentru ucrainieni, este o formă de terapie a traumei pe care o trăiesc. Mulţi spun că pot să plângă în timpul concertelor noastre pentru a se elibera şi a face loc altor emoţii.
Piesele şi compoziţiile voastre sunt despre trăirile noastre, despre modul în care interacţionăm cu propriile sentimente şi emoţii. V-aţi gândit acum, dat fiind contextul, să schimbaţi mesajul viitorului album? Va fi mai mult despre război, lupta poporului vostru sau, mai degrabă, un apel la pace?
Marko: Nu suntem o trupă care să-şi tragă inspiraţia din aceste situaţii tragice, aşa că avem nevoie de timp să ne gândim, să simţim ceea ce se întâmplă, să reflectăm. Acum, chiar nu avem planuri sau idei pentru un nou album, despre muzică nouă. Acum, tot ce ne dorim este să susţinem cât mai multe concerte, să afle oamenii din toată lumea ce se întâmplă în Ucraina, să atragem fonduri pe care le putem redirecţiona către cei de acasă. Şi chiar vă mulţumim pentru susţinere, pentru că răspândiţi vestea.
Atunci când suntem pe scenă, ne gândim la victoria poporului nostru. Lumina trebuie să triumfe în faţa întunericului. Acesta e mesajul nostru principal, pe care-l avem când urcăm pe scenă: totul pentru victoria noastră.
Nina Garenetska: Iar fiecare piesă are propria ei emoţie şi contribuie la crearea acestei imagini generale. Unele sunt despre speranţă, altele despre suferinţă. Unele sunt dedicate celor care au murit, altele au un mesaj de susţinere şi de încurajare pentru cei care sunt în Ucraina, care se zbat şi evită moartea în casele lor.
Marko Halanevych: Oamenii au felul lor propriu de a simţi muzica, uneori, poate chiar la un nivel mai profund decât ne-am fi putut noi imagina atunci când am scris-o. Aceasta este magia muzicii.
Aţi făcut muzică pentru film, pentru spectacole de teatru, aţi sonorizat filme mute în cadrul cine-concertelor, aveţi şi o colaborare pentru serialul-hit Fargo. Ce gen de proiect din zona asta, a filmului şi teatrului, v-ar tenta să faceţi? V-aţi gândit la o poveste anume, pentru care v-ar plăcea să compuneţi soundtrack-ul?
Marko Halanevych: Acum nu putem să vorbim despre nici un plan, ne concentrăm pe misiunea noastră, dar idei de acest gen au existat de-a lungul timpului. Chiar pentru 2022, discutam despre ideea de a face un concert mare simfonic, acompaniaţi de Orchestra Simfonică Naţională a Ucrainei, chiar am început şi pregătiri, dar totul s-a oprit din cauza războiului. Acum, e imposibil şi să ne gândim la altceva, pare o idee din altă lume.Nimic nu se compară cu ceea ce contează cu adevărat, viaţa şi moartea.
Irina Kovalenko: Marele vis e ca Jim Jarmusch să sonorizeze un film de-al său cu muzica noastră. Într-o zi, poate se va întâmpla. Ne gândim să-l invităm la un show la New York, poate la anul, poate pe viitor.
Muzica voastră reflectă foarte bine cultura ucraineană, aşa cum am simţit-o şi noi cu ochii noştri, de la Lviv, din Vest, până la Odesa, în Sud-Est. Unii spun că întruchipează chiar sufletul ucraineanului, complex, cu multe trăiri, aşa cum sunt şi instrumentele pe care le folosiţi. E acesta modul cel mai bun de a face cunoscută Ucraina în lume, în aşa fel încât oamenii să vă şi înţeleagă ţara?
Marko Halanevych: Mulţumim pentru felul foarte poetic în care aţi spus-o. Credem, totuşi, că suntem doar o mică parte din acest mare puzzle care e Ucraina. Acum, lumea e deschisă şi pregătită pentru Ucraina, e deschisă să-i audă muzica, să-i admire arta, să-i vadă filmele. Chiar azi, vom merge să vedem un film ucrainean, în competiţia oficială a TIFF, Pamfir. E o plăcere să vezi trupele din Ucraina pe scena marilor festivaluri ale lumii. Spre exemplu, la Glastonburry vor fi patru trupe din Ucraina. E puţin tragic, dacă stăm să ne gândim, că a fost nevoie să vină această imensă nenorocire pentru ca oamenii să se deschidă în faţa Ucrainei şi a culturii noastre, dar e important că avem această oportunitate.
Apropo de ceea ce spuneai, am văzut acum puţin timp o altă trupă din Ucraina, Jinjer, una dintre cele mai bine cotate trupe de metal a noului val, concertând la Nova Rock, în Austria, în faţa a câtorva zeci de mii de oameni, deşi era ora 14:00 şi afară erau peste 35 de grade. E atât de puternică legătura care se poate crea între artist, public şi mesajul pe care-l transmiţi de pe scenă, încât să influenţeze ceva atât e grav, precum e un război?
Marko Halanevych: E greu să descrii astfel de emoţii şi energii, e diferit de la om la om şi de la muzician la muzician, dar, atunci când eşti pe scenă şi ai ultimul concert dintr-o serie de 20, spre exemplu, şi te gândeşti că eşti terminat, că nu mai poţi, ajungi să-ţi tragi energia şi puterea de la oamenii din faţa ta. Când a început războiul, am început să primim tot felul de mesaje de la fani din toată lumea pentru care Dakhabrakha e un simbol al Ucrainei, se confundă cu Ucraina, şi atunci ne-am dat seama că, în toţi aceşti ani, chiar am făcut ceva important pentru ţara noastră, pentru că oamenii ne asociază cu ţara. Dakhabrakha e Ucraina. De aceea, simţi că ai puterea aceasta, dar şi responsabilitatea e imensă.
Sunteţi o trupă cunoscută şi în Federaţia Rusă, cu mulţi fani acolo. Aţi primit vreun mesaj de susţinere din partea lor? Care a fost reacţia după invazie?
Marko Halanevych (râde amar): Am primit doar mesaje de la ruşii care au părăsit ţara cu mult timp în urmă şi care nu sunt sub această propagandă a Kremlinului. E important ca oamenii să ştie că mesajul propagandei de acolo e atât de puternic, încât cred că întrece anii nazismului din Germania. Oamenii, practic, nici nu-şi mai imaginează că pot avea o părere proprie, alta decât cea a statului.
Dar trupele din Rusia cum au reacţionat?
Ţin minte că o trupă din Rusia, pe care n-am întâlnit-o niciodată faţă-n faţă, ne-a scris un mesaj pe Instagram, că ne sunt alături, că am fost o inspiraţie pentru ei. Dar a fost un singur mesaj, unul singur. Iar propaganda afectează nu doar Rusia, ci întreaga regne de Est a Europei, mesajele ei sunt peste tot.
E oarecum ironic având în vedere că sunt multe formaţii în Rusia care au o atitudine anti-sistem, măcar la nivel creativ, declarativ.
Marko Halanevych: Noi am întrerupt orice relaţie cu muzicienii din Rusia după anexarea Crimeei, când nimeni nu a ridicat vocea, toată lumea a tăcut. Iar mesajele anti-sistem sunt pe hârtie, acum unele formaţii cântă la paradele acelea faraonice, cu litera Z pe scenă.
Tocmai de aceea susţinem această iniţiativă a artiştilor ucrainieni, “Cancel Russian Culture”, pentru că sancţiunile trebuie să fie peste tot, în economie, în sport, în cultură. Partea culturală este o zonă cu foarte mare influenţă şi greutate în societatea din Rusia, nu ai cum să o separi. Oamenii din Rusia trebuie să înţeleagă, la toate nivelurile, că e de neconceput să ucizi alţi oameni, să violezi, să ucizi copii, să ocupi alte ţări. Trebuie să fie clar pentru toată lumea, fără cale de mijloc. E imposibil să căutăm o cale de mijloc, un dialog, în timp ce oamenii mor, copiii mor în subsoluri, abandonaţi. Nu există decât alb sau negru! Ori susţii acţiunile Rusiei, ori nu. Uneori, chiar trebuie să explicăm că nu există nuanţe de gri în această tragedie, că nu se poate vorbi de compromisuri. Chiar şi la TIFF există un film (Execuţia, în regia lui Lado Kvataniya – n.red) finanţat de Ministerul Culturii din Rusia. Compatriotul nostru, Dmitro Suholitki-Sobciuk, regizorul filmului Pamfir, le-a explicat organizatorilor că nu e o idee oportună. I s-a răspuns tot într-o nuanţă de gri, cum că, totuşi, cultura nu ar trebui să sufere. Noi ne menţinem poziţia.
Un mesaj de final pentru români?
Marko Halanevych: E întotdeauna o mare bucurie să fim aici, pentru că simţim că oamenii ne înţeleg muzica într-un mod foarte intim, special. Simţim că avem multe lucruri în comun, românii şi ucrainienii, şi e păcat că, până acum, nu ne-am cunoscut cu adevărat. Poate că e vremea să o facem.
Interviu realizat pentru News.ro de Patricia Fedorenco şi Alin Şutea
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
