Cineastul Stere Gulea, autorul între altele al documentarului „Piaţa Universităţii, România”, a declarat pentru News.ro că manifestaţiile din centrul Bucureştiului din urmă cu trei decenii au fost „o eliberare de presiune”, acumulată în zeci de ani de opresiuni. El este de părere că, în prezent, nu mai există o motivaţie pentru astfel de demonstraţii şi că oamenii încă speră ca societatea să fie mai bună, mai dreaptă, însă ea nu poate fi aşa cum este imaginată, astfel se ajunge foarte uşor în mirajul „periculos” al utopiei.
„Instinctul este determinat de situaţie”, spune cineastul referitor la mişcările de stradă în general. „Dacă există sentimentul urgenţei a ceva, atunci se acumulează şi societatea reacţionează. Deocamdată, şi datorită întregului context, neclarităţii, e greu de anticipat ce se poate întâmpla”.
Despre ceea ce se întâmplă astăzi, el este de părere că trecem printr-o perioadă de lipsă de reacţie, pentru că nu există motiv.
5 noiembrie - Gala Profit - Povești cu Profit... Made in Romania
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
„Periculozitatea unor lucruri creează reacţia. Deocamdată este difuză, nici nu ştiu de ce tip este, pentru că este o mare confuzie şi la nivelul partidelor politice şi cred că e o perioadă de lipsă de reacţie. Nu există motiv şi motivaţie. Cel puţin, aşa percep eu”.
Fenomenul „Piaţa Universităţii” a fost „o eliberare de presiune”, acumulată în zeci de ani de opresiuni.
„Era greu de prevăzut toată răstunarea situaţiei atunci. Era ceva extrem de puternic. Pentru mulţi dintre oameni, reacţiile au fost în cascadă. Era ca o eliberare de presiune de care oamenii nici nu erau conştienţi. Sau nu eram conştienţi. Din cauza asta a durat, ca tensiune, relativ mult pentru că a fost ceva foarte puternic acolo - zeci de ani de opresiune. Oamenii păţiseră multe, două - trei generaţii care trecuseră prin foarte multe evenimente grave. Şi s-au eliberat. Era mult de eliberat. De asta a durat din ianuarie până în iunie. Erau manifestaţii aproape non-stop, de diferite grade, dar, în esenţă, era ca o eliberare şi tensiunea trebuia să se degajeze. De aici şi situaţia conflictuală”.
Minerii nu au avut ceva de câştigat
„Puterea încerca să nu piardă poziţiile acumulate la fel de neaşteptat - foarte rapid şi foarte uşor. Aveau şi ei nesiguranţa lor, evident. Nu ştiau foarte bine pe ce se pot baza, vorbesc despre forţele de ordine, şi la nivel social erau acele segmente cărora li s-a inoculat, cum erau minerii, că erau un fel de avangardă, pe care i-au cultivat, aţâţat. Îi lauzi că sunt buni şi loiali şi că sunt necesari şi oamenii, categoria respectivă, s-au lăsat antrenată în această poveste tristă din care ei nici măcar, nici nu ştiu, dacă au avut ceva de câştigat. Părerea mea e că nu. Dimpotrivă”.
Gulea a motival prin faptul că, în final, realitatea este cea care pune lucrurile la locul lor.
„Tot ce este promis, indiferent de partide, este anulat de realitate, în timp mai scurt sau mai lung. Aşa s-a întâmplat în ăştia 30 de ani”.
Despre nucleul de intelectuali care se formase în Piaţă, cineastul a spus că era de dorit să fi fost unul mai puternic. „Era un fel de reacţie a intelectualităţii, s-au creat nişte asociaţii civice, gen Alianţa Civică, care au avut rolul lor mai mare atunci, între timp s-au restrâns la o anumită activitate. Anumite lucruri, efecte pentru societate, au venit de acolo. Cam asta a fost implicarea intelectualităţii”.
Tinerilor el le-a transmis să „înţeleagă pe cât posibil şi pe cât le dă voie tot contextul să nu se lase uşor manipulaţi, să nu se încreadă în tot felul de promisiuni utopice sau nocive, să ţină la nişte principii de independenţă, în sensul judecăţii şi luării deciziilor, şi să nu creadă că există soluţii, social vorbind, care vin din promisiunile ideologice de tipul comunismului. Să evite pe cât posibil astfel de capcane, pentru că nu aduc bine”.
„Înţeleg sursele de nemulţumire, sunt normale. Oamenii tot speră ca societatea să fie mai bună, mai dreaptă, dar nu poate să fie aşa cum ţi-o imaginezi în ideal. Nu are cum. Şi atunci cazi foarte uşor în mirajul utopiei. Trebuie mare grijă la opţiunile utopice, că sunt de stânga sau de dreapta, nu are importantă. Sunt la fel de periculoase. Au consecinţe la fel de grave. Nu trebuie să te laşi atras în miraje d-astea. Nu e simplu. Şi eu am învăţat în timp să mă corijez, pentru că observam că exista în mine această tendinţă, tentaţie. Asta pentru că noi construim raţional, vrem să impunem ori realitatea, viaţa, nu ţine numai de raţional, sunt mult mai multe lucruri care determină soluţiile. Construcţia mentală este foarte periculoasă”.
După Revoluţie, mitinguri anticomuniste au început în Piaţa Universităţii în luna ianuarie 1990. Întâlnirile paşnice au adunat zeci de mii de oameni, de la elevi şi studenţi la intelectuali şi muncitori. De cealaltă parte, în aceeaşi perioadă a luat amploare ideea că „ne vindem ţara”. Lumea era deja împărţită în două tabere - proFSN şi antiFSN. Primii îi acuzau pe cei din urmă că destabilizează ordinea ţării, care, în sfârşit, scăpase de comunism, iar ceilalţi acuzau puterea de continuarea doctrinei comuniste.
Demonstraţiile paşnice au continuat în februarie şi aprilie, când s-au intensificat şi au participat tot mai mulţi oameni, având în vedere că, în mai, urmau să aibă loc alegeri prezidenţiale. Demonstranţii, numiţi „golani” de Ion Iliescu, erau deseori acuzaţi nefondat. Într-o intervenţie televizată, locotenent-colonelul Călin Mateescu anunţa în aprilie că mitingurile neautorizate au adus Întreprinderii de Transporturi Bucureşti pagube de 18.000 de lei într-o zi, iar protestatarii au fost acuzaţi că au fost violenţi şi că „au profanat trivialităţi”.
Mai multe persoane au făcut greva foamei, în semn de protest, rămânând mai multe zile şi nopţi în piaţă. Primele incidente violente au fost provocate spre finalul lunii aprilie, de poliţie, care, într-o noapte, a intervenit în Piaţa Universităţii şi i-au ridicat pe cei mai mulţi.
Părinţi ai victimelor Revoluţiei, studenţi, dar şi personalităţi din ţară şi străinătate au transmis, de la balconul Universităţii sau prin intermediul presei străine, mesaje celor care continuau să se adune din piaţă.
Scriitorii şi poeţii Ana Blandiana, Florin Iaru şi Mircea Dinescu, actorii Victor Rebengiuc, la acea vreme rector al Academiei de Teatru şi Film, Ion Caramitru şi Dragoş Pâslaru, regizorul Nae Caranfil, muzicienii Alexandru Andrieş şi Cristian Paţurcă, profesorul Emil Constantinescu, părintele Galeriu şi disidenta Doina Cornea s-au numărat printre cei care au apărut în faţa mulţimii pentru a-şi arăta sprijinul şi implicarea.
După ce alegerile au fost câştigate covârşitor de FSN şi Ion Iliescu, demonstraţiile din Piaţă şi-au pierdut din intensitate. În noaptea de 12 spre 13 iunie, când acolo se aflau în jur de 260 de oameni, mulţi în greva foamei, poliţia a intervenit violent. Ziua următoare, preşedintele Iliescu i-a chemat pe mineri pentru a „reocupa” Piaţa Universităţii. Pe 15 iunie, el le-a mulţumit „pentru ce aţi demonstrat în aceste zile”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
