Regizorul Dumitru Budrala a povestit, într-o discuţie cu Radu Vancu, întâmplări din timpul filmărilor pentru ”La drum”, primul documentar observaţional din România, având ca temă transhumanţa păstorilor din Transilvania. El vorbeşte despre înregistrările făcute pe casete beta, mărturisind că tematica păstoritului transhumant a fost un subiect care l-a preocupat şi care a venit probabil în subconştientul lui „încă din copilărie”. Scriitorul Radu Vancu este de părere că prin filmul regizat de Dumitru Budrala, „vezi Mioriţa şi Baltagul făcute documentar sub ochii tăi”. El afirmă că unul dintre meritele filmului este acela că nu alunecă în naţionalism.
5 noiembrie - Gala Profit - Povești cu Profit... Made in Romania
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
Realizat în anul 1998 şi premiat la mai multe festivaluri naţionale şi internaţionale, filmul „La drum” a fost relansat în online cu ocazia Zilei Culturii Naţionale.
Potrivit lui Vancu, prin acest documentar "Dumitru Budrala recuperează nişte insule de realitate solidă, în care fantasmaticul, virtualizatul, încă nu a intrat. El arată că există buzunare de realitate care rezistă, prin forţa lor mitică, prin forţa lor obiectivă, rezistă virtualizării lumii. Şi care poate că sunt mai rezistente şi mai puternice decât epoca istorică, epoca asta a ecranului global pe care o traversăm, şi care probabil că vor supravieţui şi acestei epoci a ecranului global. El arată că există realitate, atunci când noi ne-am obişnuit chiar şi cu post-realitatea, că există zone de adevăr într-o lume a post-adevărului, cum e numită".
"Pentru mine, tematica păstoritului transhumant a fost un subiect care m-a preocupat şi care vine probabil în subconştientul meu încă din copilărie. Am avut norocul să petrec copilăria într-un sat superb, care se numeşte Jina. Când eram mic, în clasa a doua, a treia, auzeam toamna sau primăvarac âte un murmur, câte o gălăgie, câte un vuiet, parcă era sfârşitul lumii, atunci când treceau turmele. De fapt, cum eram şi miop, nu mai vedeam turma, nu vedeam oi, vedeam pur şi simplu un fluviu care curgea neîntrerupt şi un vacarm, un zgomot: câini lătrând, tălăngi, fluierături, zbierete. Toate astea trecând înspre drumurile transhumanţei. Aceste drumuri ale transhumanţei erau lungi, erau percepute ca nesfârşite pentru oameni, aşa cum spune şi poezia: “O plecat badea în ţară/Şi s-o dus, şi nu mai vin/Pân la Sfântu’ Constantin Dar de-o fi vr-un bine-n ţară/Ne-om întoarce la primăvară/Şi de-o fi vreo răutate/Ţi-o trimite muma carte”. Erau nişte lucruri care te mişcau, care te copleşeau. Mai ales că eu vedeam totul fantastic, fiind şi miop", a afirmat regizorul.
”Au rămas pentru mine evenimentele astea de toamnă ca un sfârşit de lume, pentru că se duceau şi pentru că de multe ori puteau fi pericole pentru păstori. De multe ori veneau în sicriu. De multe ori s-a întâmplat de au îngheţat cu turmele, în Bărăgan, mai ales cei care erau mai neexperimentaţi. Sau erau atacaţi de fiare, de tâlhari. Aproape în fiecare an, în satele din Mărginimea Sibiului, erau câte unu-doi ciobani, tineri, flăcăi, care veneau în sicriu”, povesteşte Budrala.
El vorbeşte şi despre momentul în care păstorii intrau în sat înapoi, odată cu glasul mieilor.
”E o mare, mare mândrie când aceşti păstori - pentru că păstori se numeau mai înainte, sau păcurari, chestia asta cu ciobanul a venit mult mai târziu – când intrau în sat înapoi cu glasul mieilor. Era o feerie, o bucurie. Toată lumea se uita, ieşeau la porţi. Era o mare, mare împlinire. Când reuşeau să aducă toată bucuria. Erau şi situaţii când veneau cu bâta. Ăsta era cel mai teribil lucru pentru o familie şi pentru păstori. Când veneau doar cu bâta”, relatează regizorul.
În opinia lui Radu Vancu, unul dintre meritele filmului ”La Drum” este acela că nu alunecă în naţionalism.
”De obicei Zilele Culturii Naţionale devin Zilele Culturii Naţionaliste, alunecând într-un kitsch naţionalist, greu de suportat şi de digerat cred de orice om cu bun simţ. Tocmai de asta e atât de important ca o zi a culturii naţionale să fie sărbătorită prin obiecte artistice reale, veritabile şi fără inflamarea, fără sclipiciul naţionalist. Îmi aduc aminte că cineva spunea că unul dintre cele mai patriotice poeme din limba română este „După melci” de Ion Barbu. Nu are nicio temă naţionalistă, dar este o limbă română absolut strălucitoare şi admirabilă acolo. Asta cred şi despre filmul lui Dumitru Budrala. Cu toate că are în centru mitul ăsta naţional fondator al Mioriţei, Baltagului şi aşa mai departe, una dintre performanţele lui este că nu alunecă nicio secundă în naţionalism, în retorica regretabilă pe care instituţii venerabile din România o practică, ci, dimpotrivă, prefer adevărul vieţii concrete a acelui om. E un mod admirabil de a sărbători România, eliberat de toată zgura festivistă, patriotardă, păşunistă, care de multe ori se naşte în jurul unei astfel de aniversări”, afirmă el.
Filmul a fost lansat iniţial la Cinema du Reel din Paris. A avut un traseu festivalier internaţional de succes, fiind premiat la Festivalul Da KINO, 1999, Bucureşti - Marele Premiu, Măslina de Argint- Festivalul InternaţionalKalamata, Grecia, 2000, Marele Premiu „Angel fromProhor” Belgrad Film Festival- 1998, Marele Premiu - FILM.DOC, Sfântu Gheorghe, România, 2004.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
