”Populism”, un termen intrat în limba română din franţuzescul ”populisme”, este un cuvânt ce are în spatele său o istorie specială şi un destin uimitor, marcat de mai multe schimbări de sens în ultimele secole.
Conceptul de ”populism” şi-a schimbat sensul în mod constant. În secolul al XIX-lea, desemna o mişcare a agriculturilor nemulţumiţi din Statele Unite. În Franţa, a reprezentat o şcoală literară din anii 1920, informează Le Nouvel Observateur.
În Rusia, a vizat o mişcare politică de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ce preconiza o societate socialistă, contrară industrialismului occidental.
5 noiembrie - Gala Profit - Povești cu Profit... Made in Romania
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
Însă ”populism” nu a fost dintotdeauna o invectivă, nici un termen peiorativ ce descrie o ideologie cu conotaţii negative. La origine, în Franţa, a avut chiar un dulce parfum de utopie, de poezie umanistă. În 1929, în urma simbolismului, naturalismului şi suprarealismului, scriitorii André Thérive şi Léon Lemonnier au inventat un termen pentru a-şi denumi mişcarea literară pe care o înfiinţaseră: populismul.
În ”război” cu romanul burghez, dar fără nicio tentă politică, cei doi scriitori voiau să relateze existenţa oamenilor simpli, delimitându-se de elementele de voyeurism şi de sordid care, după părerea lor, murdăreau naturalismul. Atrasă în vârtejul anilor 1930, mişcarea lor nu a rezistat, dar a lăsat în urma ei un premiu - Premiul pentru roman populist, denumit şi Premiul Eugène-Dabit -, care a recompensat de-a lungul anilor scriitori celebri, precum Jean-Paul Satre, Jules Romains, Rachid Boudjedra şi Olivier Adam.
Philippe Roger, directorul Şcolii de Înalte Studii de Ştiinţe Sociale (EHESS) din Franţa, prezintă fabulosul destin al cuvântului ”populism”, devenit un concept inconturnabil în ştiinţele politice din secolul al XXI-lea.
”În afară de acea mişcare literară, termenul era utilizat doar în traduceri, pentru a desemna «narodniki», cuvântul rusesc derivat din «narod», care înseamnă «popor». «Narodniki» erau studenţii care, în anii 1850, renunţau la universitate pentru a-şi împărtăşi cunoştinţele oamenilor de la ţară. Inspirându-se dintr-o «epocă de aur» imaginară, acei tineri îşi imaginau că ţăranul slav era înzestrat cu toate virtuţile «naturale» - bunătate, generozitate şi dreptate. Reprimaţi pe scală largă, au înfiinţat grupări clandestine care s-au radicalizat tot mai mult şi au ajuns chiar să comită asasinate”.
Deveniţi personaje literare în romanul ”Demonii” de Dostoievski, acei studenţi pre-revoluţionari i-au inspirat apoi pe anarhiştii care, în foarte scurt timp după aceea, urmau să agite situaţia politică din Europa.
Al treilea ”leagăn” istoric al termenului este american şi îşi are originea în spiritul Declaraţiei de Independenţă şi al Constituţiei Statelor Unite - ”We, the People” (”Noi, poporul”).
În anii 1890, explică istoricul american Ron Formisano, fermierii albi, micii comercianţi, dar şi unele dintre sindicatele de muncitori, au dorit să se opună puterii exercitate de bănci, Senat - ai cărui membrii nu erau aleşi prin sufragiu universal - şi dezvoltării căilor ferate. S-au autodenumit ”populişti”.
Mişcarea s-a propagat în mai multe regiuni din Statele Unite - ”în bună parte acelea care l-au adus pe Donald Trump la putere astăzi, în special în Great Plains (Marile Câmpii)”, spune Ron Formisano. ”Era o deja primă mare mobilizare împotriva elitelor ţării”.
Adepţii mişcării erau în acelaşi timp rasişti şi progresişti, dar lupta lor se înscria într-un cadru democratic.
Căzut în desuetudine, cuvântul a pătruns în vocabularul ştiinţelor politice după Al Doilea Război Mondial, referindu-se la regimurile autoritare din America Latină. ”Am asistat la apariţia unor potentaţi, precum Peron în Argentina, cu profesiuni de credinţă destul de sociale, care nu se declarau de partea fascismului, pe care, de altfel, l-au şi combătut. Pentru a-i caracteriza, analiştii şi comentatorii americani au început să vorbească despre ”populism”, explică profesorul Philippe Roger. Această noţiune a fost apoi aplicată maccarthysmului, o campanie împotriva artiştilor, intelectualilor şi a altor elite considerate ”trădătoare” faţă de poporul american.
Franţa - de la Pierre Poujade la Frontul Naţional
În Franţa, cu ocazia ascensiunii lui Pierre Poujade şi a ”cruciadei” micilor comercianţi, în luptă mai ales cu parlamentarismul, la începutul anilor 1950, termenul şi-a găsit termenul său actual.
În prezent, ascensiunea Frontului Naţional din Franţa şi voturile identitare din Europa au instalat din nou acest cuvânt în centrul dezbaterilor.
”Aceste mişcări oscilează între reacţie şi progres. Dar, în opoziţie cu nazismul şi comunismul, care promiteau o fericire sublimă într-un orizont îndepărtat, ele au în comun promisiunea unei schimbări imediate”, notează Philippe Roger, care nu exclude însă nici o posibilă inversare a tendinţelor politice din Europa.
”Nicio mişcare politică nu şi-a revendicat până acum această etichetă, dar nu aş fi surprins dacă vor apărea în curând partide care se vor autoproclama populiste”, a adăugat profesorul francez.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
