INTERVIU - Norman Manea, despre prietenia cu Philip Roth, adaptabilitatea la români şi despre cum l-ar fi iertat Sebastian pe Eliade - FOTO, VIDEO

Cine îl întâlneşte pe Norman Manea are prilejul de a cunoaşte o personalitate cu adevărat universală, un scriitor care locuieşte limba română în care scrie şi astăzi, după trei decenii americane, care povesteşte despre trauma deportării naziste şi despre penitenciarul comunist într-un asemenea fel încât este perfect inteligibil marilor culturi ale lumii. Despre cina pariziană cu Emil Cioran, despre marea prietenie cu Philip Roth, cu care a ales să împartă mormântul de la Bard College, dar şi despre coabitarea binelui şi răului într-o Românie incapabilă de incompatibilitate a vorbit Norman Manea, într-un amplu interviu pentru agenţia de presă News.ro.

Norman Manea este unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti romani, profesor de literatură europeană şi ”writer in residence” la Bard College din statul american New York. Înainte de a pleca din România, în 1986, a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1984, premiu care a fost anulat ulterior de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Volumele publicate în Statele Unite au figurat în selecţia celor mai importante apariţii editoriale citate în The New York Times, aminteşte editura Polirom, în prezentarea pe care i-o face scriitorului. Astfel, Norman Manea a primit în 1992 Bursa Guggenheim şi Premiul MacArthur (”Nobelul american”).

În 1993, Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei ”Literary Lion”. În 2002, i s-a decernat Premiul internaţional de literatură Nonino pentru ”Opera omnia”, iar în 2006 Premiul Medicis Etranger pentru ”Întoarcerea huliganului”. Tot în 2006, a fost distins cu Meritul Cultural în grad de comandor de către preşedintele României şi a fost ales membru al Academiei de Arte din Berlin. În 2010, guvernul francez i-a acordat titlul şi medalia de Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor.

În 2011, Norman Manea a primit prestigiosul premiu literar Nelly Sachs şi a fost invitat să devină membru de onoare al Royal Society of Literature. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură.

Într-un interviu acordat agenţiei de presă News.ro, scriitorul vorbeşte despre cele două mari exiluri din viaţa sa: primul, deportarea într-un lagăr nazist, împreună cu familia, iar cel de-al doilea, exilul pe care şi l-a asumat în ultimele trei decenii, de la plecarea din România pe atunci comunistă. Tocmai de aceea, Norman Manea spune că patria a devenit, pentru el, limba română, de altminteri limba în care îşi scrie cărţile. Deşi trăieşte de la sfârşitul anilor 1990 în Statele Unite ale Americii, nu se simte acasă, nici la New York, nici la Bucureşti: despre America, scriitorul spune că este ”cel mai bun hotel”.

Totodată, Norman Manea vorbeşte despre marea prietenie pe care a legat-o cu scriitorul Philip Roth, alături de care, de altfel, vrea să fie înmormântat, la cimitirul interconfesional de la Bard College. Scriitorul a vorbit şi despre o altă mare prietenie, interbelică, cea dintre Mihail Sebastian şi Mircea Eliade, despărţiţi mai întâi de o ideologie extremistă, apoi de moartea prematură a lui Sebastian, dar şi despre o cină pariziană, în compania lui Emil Cioran.

Vă prezentăm interviul integral acordat de Norman Manea agenţiei de presă News.ro.

Reporter: Sunteţi în România care, iată, v-a sărbătorit la cei 80 de ani ai dumneavoastră. Ce este România pentru dumneavoastră? Este acasă?

Norman Manea: România este ţara în care m-am născut, dar acasă, acum, nu mai sunt niciunde, nici în America, despre care eu spun că este cel mai bun hotel, cu cele mai bune servicii, unde chitanţele vin la timp şi unde, desigur, şi taxele sunt plătite la timp. Depinde ce înţelegem prin patrie.

Reporter: Pentru că aţi numit, iată, un concept nou, patria, care vă este patria?
Norman Manea: Patria mea, am mai spus-o, este limba în care îmi desfăşor activitatea, adică limba în care scriu.

Reporter: Şi vă scrieţi cărţile în limba..
Norman Manea: În limba română.

Reporter: Amintiţi, în cărţile dumneavsotră, de cele două mari întoarceri: prima, cea din lagărul din Transnistria, unde aţi fost deportat cu toată familia şi a doua, prima de după căderea comunismului, din 1997. Cum arătau cele două Românii, la întoarcere?
Norman Manea: Când m-am întors din lagărul nazist, eu eram un copil, mie basmul comunismului mi s-a părut extraordinar şi m-am îndrăgostit de imaginea aceea că o să fim toţi fericiţi şi egali. Din fericire nu eram chiar tâmpit şi pe la 16 ani m-am trezit şi nu era greu să te trezeşti, era de ajuns să te uiţi în jur şi să compari cu realitatea zilei. Primii ani au fost ani de exaltare, în mod clar asta şi nu numai pentru mine. Atunci am văzut primul meu Crăciun: am avut o profesoară care era îndrăgostită de mine, eram elevul ei preferat şi m-a invitat la ea de Crăciun. Habar nu aveam ce e Crăciunul, unde mă duc, până am ajuns într-un conclav de oameni festivi, cu bunătăţi pe masă, cu cozonac, cu pomul de Crăciun. Am fost absolut fermecat şi uimit.

Reporter: Aţi mai sărbătorit de atunci Crăciunul, aţi mai împodobit vreun brad?
Norman Manea: În primul rând, nu ştii dacă ştii, sunt evreu. E adevărat că Crăciunul înseamnă naşterea Domnului, care era evreu, nu întâmplător şi Anul Nou, 1 ianuarie, este ziua de după cele opt zile de la naştere, este circumcizia. Aşa a fost circumcis şi Domnul, aşa am fost circumcis şi eu şi mulţi alţii după mine. Eram într-un mediu evident festiv şi creştin, pentru că asta era atmosfera Crăciunului. Când am venit înapoi acasă, ei ştiau că profesoara asta, am şi acum o poză cu ea, mă adora şi m-au întrebat maică-mea şi taică-miu cum a fost şi nu am ştiut ce să spun, pentru că nu îmi dădeam seama în ce măsură această bucurie este dubioasă şi interzisă.

Reporter: Dacă aveaţi voie să bucuraţi de ceea ce aţi văzut..
Norman Manea: Exact. Dacă aveam voie să mă bucur de o chestie care nu era a mea şi a noastră. Fusesem oropsiţi, trimişi în lagărul de exterminare, ca evrei. Eu la cinci ani, eu nu eram evreu, eram un copil, habar nu aveam ce e aceea să fii evreu, să fii creştin, să fii armean. M-am trezit dintr-o dată, dintr-o atmosferă de mare alintare şi adoraţie în familie într-un vagon cu oameni nenorociţi  care erau duşi nu se ştie unde. Aceste experienţe imediat de după război erau foarte vitale, erau patetice şi pline de energie şi de speranţă, în 1948 au început să se închidă porţile din toate direcţiile. Multe, foarte multe rude au plecat.

Reporter: Familia dumneavoastră, părinţii, au ales să rămână
Norman Manea: Tatăl meu a spus că este prea obosit pentru a împacheta din nou, nu a avut ce împacheta, nu a avut ce despacheta, era doar o metaforă. Multe rude de-ale lui au plecat, şi o soră de-a lui mai tânără.

Reporter: Dumneavoastră de ce nu aţi plecat până în 1986?
Norman Manea: Eu am trăit în limba română.

Reporter: Limba v-a oprit să plecaţi din România.
Norman Manea: Da. Nu aveam nicio încredere că plecând, sărind oceanul, eu, ca un scriitor român necunoscut, total necunoscut, am să rup gura târgului.

Reporter: Aţi plecat târziu, v-aţi întors târziu. Ce v-a reţinut să vă întoarceţi mai devreme: iată, opt ani după căderea comunismului abia aţi revenit în România?
Norman Manea: În 1989, când s-a întors ceaunul, am vrut să mă întorc imediat. Era şi mică distanţă de la data la care plecasem, 1986 – 1989 şi am vorbit cu nişte prieteni care erau şi ei în exil. ”Nebunul a murit, hai să ne întoacem”. ”Stai, stai. Tu ştii cum e acolo, ba e aşa, ba e aşa, hai să vedem încotro merg lucrurile. Am stat să văd încotro mergeau lucrurile, mergeau într-o direcţie care nu mi-a plăcut, adică mi s-a părut că s-au înlocuit icoanele roşii cu icoanele verzi, că nu a trecut o perioadă de reală dezbatere a istoriei locului, a ce se întâmplase înainte de comunism, în comunism. Mi se părea şi poate nu era greşit în momentul acela că apar noi primejdii ale unui extremism sau naţionalism, se reînviau nişte slogane ale perioadei interbelice. Era într-un fel firesc că lumea devenise într-o noapte anticomunistă. Partidul Comunist avusese, în 1944, 1.000 de membri, practic nimic.

Reporter: Şi totuşi comunismul a reuşit în România. A reusit el să intre în gena naţională?
Norman Manea: Gena naţională este adaptabilitatea, cum probabil ştii. Erau 1.000 de membri în 1944, în 1989 erau aproape patru milioane, dar nu mai găseai 1.000 de comunişti reali, găseai oameni care au avut nevoie de un salariu mai bun, de un spital mai bun, de o casă mai bună şi care s-au adaptat unei anumite situaţii care depindea de carnetul acela roşu de partid. Nu era o schimbare fundamentală, cred eu, de viziune. Era o adaptabilitate ciclică, cum s-a mai întâmplat la noi, sub diverse ocupaţii, când lumea s-a aranjat, s-a acomodat. Asta ţine de omenesc, mie nu mi se pare foarte rău, nici ideea că noi suntem întotdeauna la mijloc de bine şi de rău. La mijloc de bine şi de rău înseamnă şi la mijloc de bine, nu doar de rău. Dar înseamnă la mijloc: înseamnă o duplicitate care ţine, trebuie să o spun foarte deschis, de  natura ţării şi a poporului.

Reporter: Credeţi că există gene ale ”neamului”? Există caracteristici care definesc un popor sau altul? Şi termenul acesta, ”neam”, vă place?
Norman Manea: Nu ştiu, dacă ne gândim la ”Neamul Şoimăreştilor”, să zic aşa,  că suntem în literatură amândoi, există fără îndoială nişte caracteristici care ţin de un anumit trecut istoric al naţiei. Să uităm de români acum: dacă am compara un neamţ cu un franţuz,  e o deosebire. Dacă am compara un grec cu un turc, tot e o deosebire. Sigur, asta depinde de condiţii istorice.

Reporter: Construim, la Bucureşti, o catedrală a mântuirii neamului. Este posibilă o mântuire colectivă? Este în acord cu creştinismul?
Norman Manea: Nu sunt un aşa bun creştin cum e interlocutoarea mea, dar pot să spun că totdeauna am avut o reţinere şi un scepticism faţă de o caracterizare colectivă: românii, nemţii, evreii, ruşii. Asta e o referinţă la o colectivitate, la o masă, Ştiu foarte bine că există români de foarte bună calitate şi români de o calitate îndoielnică, cum sunt şi ruşi, şi americani, şi francezi.

Reporter: Dumneavoastră înşivă amintiţi într-o carte că în România extremele, cei buni şi cei răi, coabitează perfect, acea compatibilitate permanentă despre care vorbeşte, şi o amintiţi, Mihail Sebastian.
Norman Manea: Eu când am ajuns în America am avut o bursă şi m-a întâmpinat acolo un domn de la romanian desk, de la Fundaţia Fullbright, un domn absolut minunat, un olandez care era american şi care îşi dăduse un doctorat la Iaşi, în Xenopol. Deci vii în America, la Washington şi te întâmpină acest domn care spunea bancuri româneşti perfect, avea un accent puţin ardelenesc, pentru că profesorul care îl învăţase româna în America era ardelean. Un om absolut minunat. Şi eu l-am întrebat, el a venit cu o sticlă de coniac: ai fost în România, te-ai uitat la oameni, ce te-a frapat? Şi mi-a spus această chestie: relaţia între bun şi rău, nicăieri nu am întâlnit acest tip de relaţie, acest amestec, această adecvare, să zicem. Te las pe tine să judeci, pentru că eşti din locul acesta…

Reporter: Amintiţi că asta îl supăra pe Mihail Sebastian, că românul nu poate fi incompatibil.
Norman Manea: Da, nu ştiu, nu-mi plac caracterizările astea cu românii, cu ruşii, cu grecii, dar ceva în chestia asta este, care ţine de adaptabilitate.

Reporter: Nu e Sebastian însuşi o probă a acestei adaptabilităţi? El însuşi a fost prieten cu persoane care au avut, în epocă, simpatii legionare: Mircea Eliade, Nae Ionescu.
Norman Manea: Nu numai cu ei, cu tot grupul lui. El era un evreu asimilat şi foarte literat şi devotat culturii române, dar tot grupul lui de prieteni, nu avea niciun evreu în grupul acela, toţi erau români creştin-ortodocşi, iar când vântul a început să bată mai aprig şi să devină un vânt foarte verde, legionar, s-a trezit în acest grup în care ei încetau să vorbească tare când el intra în camera.

Reporter: Grup pe care nu l-a părăsit cu totul niciodată.
Norman Manea: Nu l-a părăsit şi a plâns la moartea lui Nae Ionescu. El era un tip lucid şi zici, domnule, ce e cu tine? Ţi-au spus că eşti Hechter, şi nu Sebastian? Ţi-a spus Nae Ionescu că degeaba te dai tu peste cap de o mie de ori să fii Sebastian şi să te botezi? Poţi să te şi botezi, poţi să faci orice, nu poţi să schimbi chestia asta. Nu ai ascultat.

Reporter: De ce nu a ascultat?
Norman Manea: Era vulnerabil la prietenie. Îi admira pe toţi aceştia, nu era o simplă prietenie, la o bere. Erau intelectuali de cea mai bună calitate.

Reporter: Vă propun un exerciţiu contrafactual. Dacă Sebastian nu ar fi murit în acel accident, călcat de un camion sovietic, şi-ar fi regăsit cei doi prietenia?
Norman Manea: E greu de ştiut cine a provocat accidentul. Prietenia lor probabil ar fi înviat, din două motive: vina, în ruperea acestei prietenii, îi aparţinea lui Eliade şi unei anumite ideologii. Din tot ce a scris Sebastian, vedem că el putea ierta. Ar fi iertat, pentru că el era cel care trebuia să ierte.

Reporter: Putea să ierte fără ca interlocutorul să îşi ceară iertare?
Norman Manea: Interlocutorul, probabil, şi într-un fel a făcut în Jurnalul lui, cum ştii, nişte referiri la sfârşitul războiului, sigur că erau de complezenţă în parte şi pragmatic, să zic, dar cred că ar fi ajuns amândoi într-o seară solitară, la un pahar de ţuică şi s-ar fi recunoscut în cei care fuseseră şi ar fi spus: ”Mircea, cum ai putut tu să te bagi în tâmpenia aceea? Tu, care erai un om atât de inteligent, şi de cultivat”.

Reporter: Credeţi că Eliade şi-a asumat vreodată derapajul legionar? Confruntat de Culianu, Eliade a spus că nu se mai poate vorbi despre asta acum, după ce ştim ce a fost la Auschwitz şi Buchenwald.
Norman Manea: Nu este o asumare. Este din nou o evitare, foarte inteligentă. Am vorbit pe drum despre nemţi şi despre felul în care au dezbătut ei culpa naţională, aşa că acesta nu este un răspuns, este din nou o paranteză şi un mod de a evita o discuţie reală.

Reporter: De ce credeţi că Eliade nu şi-a asumat acea parte a vieţii: să fie din vanitate personală, să fi fost convins de ideologia legionară?
Norman Manea: Eu nu am căderea să răspund la aşa o întrebare. Eliade era şi foarte practic, şi-a construit o anumită existenţă. Înainte de a pleca în America, spunea mereu că nu va ajunge în America, că nu i se va da viză. De altfel, americanii aveau o fişă pe care trebuia să o completezi, am completat-o şi eu în care trebuie să scrii dacă ai fost vreodată simpatizant sau membru al vreunei organizaţii teroriste. Eu nu ştiu ce a răspuns Eliade, dar ştiu care era răspunsul adevărat. A existat o bănuială, o suspiciune, poate mai există la unii care cunosc istoria lui şi istoria perioadei, că a fost cooptat de serviciile secrete americane, care au cooptat foarte mulţi nazişti, foarte mulţi foşti comunişti, pe care i-au manipulat cum au ştiut mai bine, dacă ne uităm la foşti nazişti de marcă..

Reporter: Şi la foşti comunişti de marcă, cum este cazul lui Pacepa.
Norman Manea: Exact. Chestia asta merge înainte.

Reporter: Scrieţi că Emil Cioran a făcut un pas în plus faţă de Eliade în această asumare a unui păcat, să îi spunem de tinereţe.
Norman Manea: Pe Cioran l-am cunoscut personal şi am petrecut o seară superbă la Paris, în micul lui apartament, unde partenera lui de viaţă ne-a făcut un muşchi de vacă la grătar şi s-a retras, pentru că el, care nu dorea să vorbească româneşte, cu mine a vorbit româneşte. Eu am fost acuzat că îl simpatizez prea mult pe Cioran. Cioran mi s-a părut un tipic nihilist, el a scris lucruri teribile despre români, deci nu poate fi acuzat de antisemitism…

Reporter: Există, totuşi, acel capitol din ”Schimbarea la faţă a României”, la care a renunţat în ediţia  a doua, în care…
Norman Manea: E vizibil antisemitismul, ca în unele articole legionare, în care spunea că Zelea Codreanu e mai important decât Iisus, toate astea care erau nişte enormităţi chiar şi pentru un creştin, chiar şi pentru un legionar. E o tâmpenie prea mare, dar el nu s-a ferit de tâmpenii. Era scandalagiu şi nihilist, dar strălucit. Cum l-am cunoscut eu? Eu am venit la Bard College de la Universitatea Catolică din Washington în 1989, când a apărut ca profesor invitat un domn de la Paris, era profesor invitat, cu care eu m-am împrietenit imediat. El era un prieten foarte apropiat al lui Cioran. Fără să mă întrebe şi fără să îmi spună, eu nu am discutat cu el niciodată problema legionară, i-a scris lui Cioran despre mine. La care Cioran a răspuns că ”tocmai săptămâna asta am primit revista Akzente din Munchen, în care aveam eu un articol şi am văzut şi un articol al acestui domn, despre care nu ştiam cine e, dar este textul cel mai bun pe care l-am citit vreodată despre România”.

Reporter: Ce scriaţi în acel text?
Norman Manea: Articolul se chema ”România în trei fraze comentate” şi era o încercare de a sintetiza spiritul românesc, şi cu legionarismul, şi cu cumsecădenia, şi cu tot ce am discutat noi aici, şi cu adaptabilitatea. Şi, urmare a acestei chestii, el mi-a scris o scrisoare, mi-a scris că i-a plăcut articolul şi dacă vin la Paris să îl caut. Am fost invitat la Salon du livre în 1990 şi l-am căutat. Mi-a răspuns foarte amabil şi m-a invitat la el la cină. Stătea în mansarda aceea nenorocită, în care trebuia să urce nu ştiu câte scări la vârsta lui şi am avut o seară superbissimă, trebuie să spun. Era fermecător şi toată aciditatea lui, ascuţimea lui dispăreau în curtoazii. Se uita la nevastă-mea, îi făcea curte, totul era foarte plăcut. Era un Cioran franţuzit. Nu mai era Cioranul acela de cultură germană, cum fusese. Toate marile artificii pe care le lansase, toate erau bombe, paradoxuri.

Reporter: Pentru că vorbim de interbelici: l-aţi cunoscut pe Eugene Ionesco?
Norman Manea: Numai să mai adaug ceva la Cioran. Totul a fost foarte plăcut până când, la plecare, mă întreabă: ”L-ai cunoscut pe Noica?”. Zic:”Nu, eu eram un inginer ocupat, obosit”. Zice ”Ştii, mi-a spus el chiar, de fiecare dată când venea la Paris şi ne vedea, el îşi nota în carneţel ce vorbeam cu el, pentru că el avea de făcut un raport la Securitate.”

Reporter: Noica însuşi îi spusese, cum v-a spus şi dumneavoastră un prieten, că scria aceste note?
Norman Manea: Noica însuşi. Zic ”Chiar aşa? Noica era Noica, Noica putea refuza, era o mare personalitate, nu era prietenul meu, un avocat nenorocit”. Acesta a fost momentul mai dur al întâlnirii. L-am simpatizat foarte tare pe Cioran, în ciuda unor restricţii. Prietenul meu, de pildă, Claudio Magris, când a auzit că îl simpatizez pe Cioran a spus ”Cum poţi tu?” – ”Pot”. Pe Eugene Ionescu l-am văzut o singură data, când aveam întâlnire cu fiica lui şi ne-am dus la restaurant. Înainte de a ieşi, a venit el, cum era el, mai mult sau mai puţin codificat, nu ştiai dacă e treaz sau dacă e beat, pentru că bea prea mult. Am schimbat câteva vorbe cu el, nu am avut un contact prea mare.

Reporter: Să ne întoarcem puţin la Sebastian. A fost tradus anul acesta în engleză, cu volumul ”De două mii de ani”, dar din ediţia aceasta lipseşte prefaţa lui Nae Ionescu, pe care însuşi Sebastian a inclus-o în volum. Poate fi despărţit, poate fi înţeles Sebastian fără prefaţa aceasta?
Norman Manea: Mi se pare o foarte mare greşeală, atât editorial, cât şi principială, intelectuală. Prefaţa aceea este strâns legată de text şi strâns legată de epocă. Adică spune ceva despre ce s-a întâmplat, despre un conflict profund care ţinea de natura omenirii şi de natura politicii din acel moment, deci istoric, textul avea marea importanţă, cred eu. Şi în orice caz, nu scoţi un asemenea text care în toate celelalte ediţii a existat, a fost comentat.

Reporter: Tot de la Sebastian aţi împrumutat un termen, cel de huligan, pentru că aşa vă descrieţi, nu ca disident. De altminteri, acest cuvânt a dat şi titlul minunatei cărţi, ”Întoarcerea huliganului”.
Norman Manea: Există o deosebire în cultura română între două sensuri ale cuvântului ”huligan”, unul promovat de Eliade, celălalt de Sebastian. Această distincţie este într-un fel esenţială şi pentru cultura română şi pentru termenul în sine. Huliganii, acum, sunt suporterii fotbalului în Anglia. A fost folosit termenul în toate felurile. Pentru Eliade, era un termen anti-burghez, al unor extremişti pe care îi admira, pentru că erau anti-burghezi, pentru că promovau marile simboluri legionare şi fascinaţia faţă de moarte şi morbid. Pentru Sebastian, huligan însemna un solitar. El spunea: eu nu sunt pionier, nu sunt militant, eu sunt un singuratic, un huligan, care nu intră în nicio categorie, nu am un carnet de membru la vreun partid, eu sunt eu singur, solitar. Sigur că eu m-am regăsit în aceasta.

Reporter: Şi nu vă regăsiţi în ”disident”. De altfel, daţi o definţie scrupuloasă acestui termen.
Norman Manea: Chestia cu disidenţii, ei au apărut la sfârşitul perioadei de liberalizare. Termenul însuşi era al cuiva care se dezice de ceva. A fost şi un articol al unui celebru disident polonez, care a spus ”Noi nu suntem disidenţi. Noi nu am fost membri ai Partidului Comunist şi nu ne-am separat de comunism, pentru că nu am fost niciodată acolo”.

Reporter: Milan Kundera poate fi considerat disident?
Norman Manea: Kundera, în perioada imediat de după război, a fost membru al Partidului Comunist. Era un comunist aş zice sincer şi onest, până s-a lămurit şi el că treaba nu e aşa cum credea. A devenit disident, deci a devenit un om care s-a separat de comunişti. Scandalul care a fost acum câţiva ani..

Reporter: Cu angajamentul la Securitate.
Norman Manea: Cu angajamentul, da. Eu am scris despre asta şi am scris că mi se pare o greşeală că el nu a vrut să comenteze această chestie, pentru că, chiar dacă a făcut asta, el s-a răscumpărat.

Reporter: Credeţi că se poate răscumpăra un asemenea păcat? Delaţiunile din comunism?
Norman Manea: Trebuie să se poată pentru că e ceva omenesc. Atingi un moment al remuşcării, mai ales religia dumneavoastră, creştină, care promovează această condiţie, de a te răscumpăra, de a-ţi recunoaşte vinovăţia şi de a o ispăşi într-un fel.Totul e să recunoşti şi să fie într-un mod sincer. Dacă eşti sincer, ea duce şi la o schimbare profundă, interioară, a eului. Ai făcut o crimă. Amintiţi-vă ”Mizerabilii”. Ce se întâmplă în ”Mizerabilii”? Acela din închisoare, nenorocitul acela, redevine un om liber şi bogat, e urmărit, însă, de Javert, care e poliţistul absolut, pentru o vină care fusese veche şi pe care el o răscumpărase. Dacă nu recunoşti omului dreptul  de a se schimba şi de a se răscumpăra îl situezi într-o condiţie fixă, fără mobilitate, fără ispăşire, fără analiză a unor situaţii.

Reporter: E valabil şi pentru societăţi? Şi-a ispăşit România vina comunistă? Suntem în anul în care condamnăm primi torţionari, unul dintre ei a fost chiar la lagărul din Periprava unde, dacă îmi amintesc bine, a fost întemniţat şi tatăl dumneavoastră.
Norman Manea: E adevărat. Dacă poate? Eu îmi aduc aminte că un foarte talentat scriitor român, Teodor Mazilu, la întrebarea ”Poate omul să fie atât de ticălos?”, el răspundea ”Poate”.  Poate societatea să meargă înainte fără să facă o analiză? Poate. Merge societatea înainte, aici, la Bucureşti? Merge! Cum? O să-mi spuneţi, dar merge: aşa şi aşa, şi aşa, şi aşa.

Reporter: Este un defect organic faptul că România nu şi-a rezolvat nici problema legionară, nici cea comunistă? Ambasada SUA, bunăoară, a criticat decizia BNR de a emite o monedă dedicată lui Manoilescu, fost guvernator al Băncii, dar şi fost ministru într-un guvern pro-nazist.
Norman Manea: Poate, totul se poate. Dacă vă uitaţi la istoria Germaniei de după război, a fost o istorie foarte ambiguă, cu multe porcării, cu mulţi judecători de la Tribunalul Suprem care fuseseră nazişti şi care rămăseseră în posturile lor. Treptat, şi anume în 1968,  o nouă generaţie a apărut şi care s-a adresat bunicilor şi părinţilor, cu întrebarea: ”Voi ce aţi făcut în timpul acela?”. În toate familiile germane a fost o teribilă tulburare.

Reporter: Ce spuneţi e că în această asumare a trecutului e şi treaba generaţiei de azi.
Norman Manea: Absolut că da. Pentru că, fără o somaţie a unor oameni apropiaţi nu se poate. Dacă vine numai poliţistul să te întrebe, nu ai să spui adevărul, pentru că nu ai niciun interes. Dacă fiul tău te ia într-o cameră alăturată şi îţi spune. ”Tată, spune-mi adevărul. De ce te-ai făcut tu legionar?”, tatăl îi va spune ”Uite, mi-a plăcut acea idee sau mi-a plăcut de fiica unuia care era mare legionar”. Oricum, va fi o discuţie în principiu, cred, mai autentică decât în faţa unei autorităţi.

Reporter: România a condamnat comunismul, dar în barometrele de opinie publică, românii declară că în comunism era mai bine.
Norman Manea: Aş fi foarte curios dacă este aşa sau e numai o iluzie aunor oameni care sunt la o altă vârstă şi care au o anumită nostalgie, cum au toţi oameni care spun ”Ei, pe vremea mea…”.  Am înţeles de la multă lume de aici că acest carnaval al comediei româneşti nu s-a terminat.

Reporter: Un personaj important al vieţii dumneavoastră este Philip Roth, despre care se zice, ca despre dumneavoastră, că este unul dintre cei nedreptăţiţi de Comitetul Nobel. Ştiu că nu vă plac întrebările despre Premiul Nobel.
Norman Manea: Despre mine nu se spune chestia asta. Despre el, da, pentru că are o operă foarte comentată, tradusă peste tot.

Reporter: Cum arată, ce înseamnă o astfel de prietenie între scriitori?
Norman Manea: Este o prietenie complicată, pentru că scriitorii sunt animale complicate, dacă ne luăm după definiţia lui Camus, că scrisul este o profesiune a vanităţii, avem deja unul dintre motivele pentru care foarte puţini scriitori pot, pentru o lungă perioadă, să fie prieteni. Noi ştim istoria literaturii, care are asftel de cazuri minunate. Pentru mine, această prietenie este o foarte mare surpriză, pentru că noi ne deosebim, suntem foarte diferiţi. Acum, la această aniversare, el a trimis un mesaj absolut formidabil. Eu, care îl cunosc cât e de ciufut şi cât e de al dracului, dintr-o dată să văd că spune că mă iubeşte, cum să spun, am rămas ”paf”, deşi această prietenie s-a confirmat în aceşti 30 de ani. Eu l-am contactat pe el când eram la Berlin, iar el era la Londra. S-a întâmplat că aveam cu mine o antologie a prozei scurte româneşti şi i-am scris, dacă e interesat. El nu era interesat, dar m-a întrebat despre mine. Am intrat într-o scurtă corespondenţă şi mi-a spus că dacă se întâmplă să ajung în America, pentru că eu nu voiam să ajung în America, eram speriat de moarte de America, să îl caut. S-a întâmplat că am nimerit în America până la urmă, l-am căutat, l-am găsit, locuia atunci la hotel. Zice ”Vino să stăm de vorbă”. Eu îi zic ”Nu ştiu engleza. ”Dăm din mâini, ne înţelegem noi. Ai vreun text în engleză?” Zic ”Da, am o scurtă povestire”. Mă duc la el la hotel, acolo l-am numit eu pe el ”cow-boy-ul evreu al Americii”, cu picioarele pe masă, eu, micuţul bucovinean, el, marele tip. Zice ”Ai adus textul?” – ”Da, e un text mic, de patru pagini”. Se uită pe el şi zice ”Proust. Eu am încercat să îl citesc, nu am trecut niciodată de pagina 10, nu pot să îl citesc”.  Eu, venind din Mioriţa, unde mi s-a spus întotdeauna că cine nu îl înţelege pe Proust poate să se care înapoi la Burdujeni, am rămas uimit. Zice ”My Proust is Celine”. A început cu acest mic incident, dar el m-a văzut că eram foarte marcat, situaţia mea era foarte incertă. M-am întors la Washington şi el m-a sunat aproape în fiecare zi. El a fost foarte sensibil, avea şi experienţa multor scriitori în exil. Aşa a început această relaţie, au trecut anii şi am rămas prieteni.

Reporter: Îi trimiteţi manuscrisele?
Norman Manea: Nu. El mi le trimite. Pe toate. Am fost la discuţii cu el şi punea pe masă un reportofon şi eu îi ziceam ”Ce e asta, C.I.A.? Pentru ce mă înregistrezi pe mine?”. Şi el spunea că e în vârstă, nu ţine minte. Nu a prea utilizat observaţiile mele, dar era foarte atent la ce îi spun. La cimitirul interconfesional de la Bard College suntem împreună. El a ales: ”Norman, vreau să fim împreună şi să mai glumim”.

Reporter: E compatibil umorul?
Norman Manea: Este parţial compatibil, deşi umorul românesc el nu prea îl înţelege. La umorul evreiesc, atât cât e în mine, la el are o recepţie.

Reporter: Vă întrebaţi , într-una dintre cărţi, dacă există cumva o genă a exilului. Există?
Norman Manea: Un evreu nu ar trebui să se întrebe asta, pentru că are răspunsul de mii de ani. E un popor nomad, pribeag. Nu ştiu dacă e vorba de o genă, dar a fost o marcă a existenţei evreieşti în lume şi eu sunt de părere că exilul nu e total negativ. Eu cred că exilul este şi o extraordinară şcoală a schimbării.

Reporter: Aţi regretat vreodată că nu aţi ales Israelul, ca tatăl dumneavostră?
Norman Manea: Tatăl meu nu a avut de ales, el era obligat să se ducă acolo. Ar fi ales Israelul, şi el, şi mama mea. Eu nu am vrut să aleg Israelul şi pentru că, am şi spus-o atunci, mie Israelul mi s-a părut un nou ghetou, un nou stat, de data asta un stat, într-un mediu total ostil. Jur împrejur sunt inamici. Eu am fost într-o vizită în Israel, la 40 de ani, prima mea vizită în străinătate. Paşaportul mi s-a dat după insistenţe de cinci, şase ani. Mi-a plăcut enorm, era primul contact cu o societate liberă. Mi s-a părut un stat interesant, prin această compoziţie globală, dar nu mi s-a părut că e pentru mine. Am avut o discuţie acolo, cu nişte prieteni şi mi-au zis: ”Dacă te simţi neapărat evreu, vino aici. Dacă vrei să fii scriitor, du-te în altă parte”.

Reporter: Nu etnia dă tonul, credeţi.
Norman Manea: Nu. Deşi aşa e, sunt evreu şi toată biografia mea e legată de asta.

Reporter: Aţi spune ca Sebastian, că sunteţi evreu român din Bucovina?
Norman Manea: Da. Nu am chestia lui cu Dunărea, dar pot să vorbesc de Obcinele Bucovinei. Sigur că nu ne alegem locul unde ne naştem şi e ceva care ţine de destin. Da, sunt acest evreu român. Nu e un avantaj. Nici una, nu alta.

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.