Cu toate că situaţiile-limită scot ce e mai ticălos în om, ne îndeamnă Vodolazkin, omul nu trebuie judecat în situaţii extreme, pentru că are oricând la dispoziţie căinţa, iar singurii cărora nu li se dă nicio ieşire, cum este torţionarul Voronin din cartea recent lansată la Editura Humanitas, ”Aviatorul”, sunt cei indiferenţi.
După apariţia romanului ”Laur”, care şi-a ocupat imediat un loc privilegiat pe scena literară, fiind dublu câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – şi câştigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Evgheni Vodolazkin şi-a reconfirmat greutatea literară, cu romanul ”Aviatorul”, care stă sub semnul încătuşării dintre istoria mică, a vieţii cotidiene, şi istoria mare, care îl copleşeşte pe individ, punându-i de multe ori în faţă alegerea imposibilă dintre a pactiza cu răul sau a-şi risca viaţa, în temniţa comunistă sau în lagăr. Innokenti Platonov, protagonistul romanului, devine obiectul unui experiment stalinist şi este îngheţat, în lagăr, la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Porneşte pe drumul invers al propriei vieţi, îşi însoţeşte în moarte iubirea din tinereţe, Anastasia, şi îşi confruntă cel mai crunt torţionar din lagărul de pe insula Solovki, primul lagăr stalinist. Este o carte despre memorie şi vină, despre căinţă şi ieşirile pe care individul le are la dispoziţie, atunci când istoria este una dezumanizantă.
28 noiembrie - Profit Financial.Forum
Vă prezentăm interviul integral acordat de scriitorul Evgheni Vodolazkin:
Magda Grădinaru: Evgheni Vodolazkin, vorbiţi, în această nouă carte, ”Aviatorul”, despre locul şi rostul omului în istorie. Despre cum se întâlneşte istoria mică, a omului, a vieţii de zi cu zi, cu istoria mare. Cum arată această relaţie, această întâlnire şi cât de mult i se permite omului să controleze, iată, istoria mare ?
Evgheni Vodolazkin: Omul nu poate să înfluenţeze istoria mare, însă omul poate să se influenţeze pe sine, să influenţeze istoria lui mică. De exemplu, eu reprezint o părticică dintre cele 145 de milioane de părţi ale Rusiei. Cam în această proporţie pot să am influenţă asupra ţării mele. Este şi un punct în care pot să influenţez 100% sau aproape 100%: acesta sunt eu. Pare o utopie că te influenţezi pe tine şi atunci îi influenţezi şi pe ceilalţi. Este mult mai uşor să îi influenţezi pe ceilalţi prin tine, decât să vii şi să spui: eu sunt principalul aici şi am să vă învăţ cum să trăiţi. Dacă omul îşi măreşte în sine cantitatea de bunătate, asta este transmis celorlalţi. La fel ca în cazul în care îşi măreşte cantitatea de rău şi asta trece la ceilalţi şi mai repede. Totul este în om. Este o fabulă în Rusia, scrisă de Ivan Andreevici Krilov, care se numeşte ”Cvartetul”. În această fabulă, se povesteşte despre patru animale care au decis să cânte într-un cvartet. Dar ceva nu le-a ieşit. Şi atunci s-au hotărât să se aşeze altfel. Şi tot nu le-a ieşit. Încă o dată, s-au aşezat altfel. Însă, în mod natural, nu le-a ieşit nimic, pentru că nu ştiau să cânte. Acest lucru se întâmplă la animale şi se întâmplă chiar şi la oameni. Şi ce ar fi trebuit să facă? Trebuia să înveţe să cânte fiecare, separat. Faptul că au schimbat locurile nu a schimbat nimic. De aceea, nu cred că trebuie să tindem spre schimbări sociale, aşa cred eu. Trebuie să tinzi să se întâmple schimbări în tine şi atunci vor veni şi schimbările sociale.
M.G.: Cartea mi-a lăsat cumva acest sentiment, al determinismului istoric. Ca şi cum omul, individul nu se poate sustrage marilor decizii şi evenimente ale istoriei. Cum poate individul să iasă dintr-o istorie rea ?
Evgheni Vodolazkin: Este o întrebare complicată. Am un singur răspuns: conştiinţa personală a omului. Iar conştiinţa personală se dezvoltă prin istoria personală şi de aceea acea psihoza în masă, care de obicei este totalitarismul, nu este atât de îngrozitoare. Dacă omul nu intră în rezonanţă cu aceasta şi se menţine, din punctul de vedere al conştiinţei, integru, totul va fi bine.
M.G.: Nu sunteţi foarte încrezător în natura umană – spuneţi, în ”Aviatorul”, că dezastrele din istorie eliberează cele mai josnice patimi omeneşti. Că în lagăr, omul se transforma rapid în vită. Pus în situaţii extreme, câştigă ticălosul din om. Cum se face că partea rea din om are câştig de cauză?
Evgheni Vodolazkin: Da, cred că aşa este. Poate nu chiar răul, mai degrabă slăbiciunea omului. Pentru că dacă ţi se bagă ace sub unghii, este greu să fii bun şi atrăgător. Şi oamenii aflaţi în asemenea situaţii spuneau, de obicei, ce li se spunea să spună, însă trebuie să fiţi de acord că asemenea situaţii apar destul de rar. Ultima dată în Rusia aceasta a fost în anii 1930. Pe om trebuie să îl judeci atunci când el este într-o stare normală. Să-i judeci pe oamenii care sunt supuşi unor torturi este greşit şi nu trebuie să faci aşa ceva. Dar dacă este să ne gândim la natura obişnuită a omului, eu sunt înclinat să cred mai degrabă în bine decât în rău. Există, însă, situaţii, cum am spus despre acea psihoză în masă, când toţi încep să se lupte cu ceilalţi. Ştiţi ce a fost uluitor în timpul Războiului civil din Rusia? Albii luptau cu roşiii. Să zicem că albii îi luau pe roşii prizonieri. În dimineaţa următoare, albii, împreună cu aceşti roşii, merg la luptă împotriva roşiilor. Şi sunt luaţi prizonieri albii. În dimineaţa următoare, albii cu roşii merg la luptă împotriva albilor. A fost aşa. Aceasta arată faptul că lor le era indiferent cu cine se luptă, era important să lupte. Aceasta ne spune şi faptul că toate motivele istorice care, chipurile, ar fi creat revoluţii sunt pe planul secundar. Primar este acel rău care îţi iese din suflet. Şi de ce iese acest rău este altceva şi e greu să răspunzi la această întrebare. Eu cred că toate cataclismele sociale au loc nu din cauze sociale. Aceste cataclisme au o cauză, în calitate de catalizator, însă principalele cauze se află în interiorul omului, pentru că în el creşte răul şi începe să rezoneze cu răul din ceilalţi oameni. Iar acesta creşte ca un bulgăre de zăpadă. Hai să ne uităm la situaţia din Rusia! Se spune că Revoluţia din Rusia a fost generată de cauze dificile, cum sunt foametea, sărăcia, însă în Rusia au fost situaţii mult mai rele şi nu au fost revolte. De aceea, eu nu aş pune totul pe seama situaţiilor istorice. Eu continui să răspund la întrebarea dumneavoastră foarte amplu. Este altceva atunci când se creează o situaţie socială determinată, ea se creează pe baza istoriei personale a omului. O situaţie socială rea influenţează ca un ecou situaţia personală şi este o dialectică foarte stranie, care se bazează pe principiul vaselor comunicante, personale şi sociale. Când situaţia socială devine rea, este îngrozitor şi influenţează situaţia personală, iar aici revenim la ideea că omul este slab. Într-un stat normal, într-o situaţie socială normală, toate tendinţele lui rele sunt înnăbuşite. Însă când are voie să facă orice, atunci începe să violeze, să omoare, să fure. De aceea este important să menţii acest echilibru, pentru ca trăsăturile personale să susţină o situaţie normală a societăţii, iar societatea trebuie să se uite cu atenţie ca oamenii să nu îşi piardă minţile.
M.G.: Orice dictatură se bazează pe teroare, pe frică. Ea speculează, pentru a se impune, fricile oamenilor.
Evgheni Vodolazkin: Da, aşa este. Pentru că orice dictatură vede în om ceea ce este cel mai rău. Iar cel mai rău pentru o dictatură este neascultarea. Însă dictatura nu este ceva atât de simplu, cum ar putea să pară. Dictatura nu este un eveniment care se petrece întâmplător. Nu este ca şi cum ar veni un om rău şi ar spune: ”am să vă organizez o dictatură”. El este aşteptat. Sună îngrozitor, însă el este aşteptat. Societatea este pregătită pentru a primi o dictatură, nu întâmplător dictatura urmează haosului. Cel puţin aşa a fost în Rusia. Câteodată, unora le place să arate că la noi, pur şi simplu de pe Marte a coborât Stalin şi a omorât câteva milioane de oameni. Dar nu este aşa. Puteţi să vă imaginaţi că Stalin vine la Londra şi spune ”Băieţi, am să fiu dictatorul vostru”?
M.G.: De altfel, Marx a locuit la Londra, nu?
Evgheni Vodolazkin: Da, Marx a locuit la Londra, dar nu i-a trecut prin cap să facă o dictatură. El a vrut să trăiască bine, îi plăcea să mănânce, era hedonist, nu a avut vreo idee să fie dictator. Aşa că dacă Stalin ar fi venit cu astfel de cuvinte la Londra, cred că englezii ar fi început să râdă, pentru că nu aveau acea dorinţă interioară, să aibă un dictator. Dar în Rusia a fost aşa.
M.G.: Într-un loc din carte, spuneţi despre Rusia că trăieşte ca peştii în adâncime, că nu poate fără presiune. Putem vorbi despre o genă a autoritarismului, o determinare culturală?
Evgheni Vodolazkin: Da, am această imagine, Rusia ca fiind un peşte de ape adânci. Eu cred că aceasta se potriveşte mai mult sau mai puţin pentru toate epocile Rusiei. Poate pentru că este o ţară imensă, uriaşă, poate sunt şi alte cauze, cum ar fi moştenirea istorică a Rusiei. În Rusia, în mod tradiţional, este un centru puternic. Mie îmi place situaţia din Elveţia, îmi place conducerea de acolo: pentru orice lucru, orice situaţie, se organizează un referendum. Avem o asemenea reclamă, a cărei ultimă propoziţie sună astfel: ”Mărimea are importanţă”. Mărimea Rusiei oarecum îngreunează calea pe care a urmat-o Elveţia.
M.G.: Revenind puţin la metafora peştelui sub presiune. Putem vorbi despre o înclinaţie spre un model, un tipar de societate paternalistă?
Evgheni Vodolazkin: Da, întotdeauna liderul a fost important în Rusia, pentru că întotdeauna puterea a fost sacralizată. Aşa este, într-adevăr. După părerea mea, o parte din responsabilitatea personală a fost transmisă către putere. Este un fapt care, drept să spun, nu mă bucură, nu pot să spun că mă bucură, însă din experienţa mea personală şi literară, pot să spun că aşa a fost.
M.G.: Pentru că întâmplător l-am pomenit pe Marx. Din câte îmi amintesc, la teza sa de doctorat, Marx alesese următorul motto: ”Îi urăsc pe toţi zeii”. De unde întrebarea mea: putem privi comunismul ca pe o teocraţie, dar golită de sacru?
Evgheni Vodolazkin: Da, şi acest sacru a fost scos cu cea mai mare duritate. Fără îndoială, comunismul în Rusia a fost o copie îngrozitoare a religiei. Dumnezeu era, fără îndoială, Lenin, iar Marx, Engels erau mari sfinţi. În timpurile sovietice, era şi o anecdotă foarte drăguţă: un student la Medicină dă examenul de absolvire şi în faţa lui stau două schelete. Profesorul îl întreabă: ”Ce ne puteţi spune despre aceste două schelete?”. Studentul se uită şi spune: ”Nimic”. Profesorul spune: ”Dar ce vi s-a predat timp de şase ani?, iar studentul răspunde: ”Vai de mine, Marx şi Engels!”. Aceasta este o sacralizare a unor oameni descurcăreţi, cum erau Marx şi Engels. Ei au devenit Dumnezei sau zei sau cel puţin sfinţi. Această tendinţă stranie de a deveni religie se exprima în multe lucruri, iar cei mai progresişti comuniştii din acele vremuri spuneau acest lucru. Uitaţi-vă, codul de construire, de edificare a comunismului, şi am avut aşa ceva, seamănă foarte mult cu cele zece porunci. Şi ei spuneau: de aceea religia şi comunismul seamănă foarte mult, cheamă la bunătate. Sigur că era o minciună, comunismul chema la separare între clase. Dacă este să continuăm această analogie între Biblie şi comunism, dacă în Biblie aveam poporul ales care mergea spre Pământul Făgăduinţei, poporul ales al comunismului era proletariatul. Toţi ceilalţi trebuiau să fie fie distruşi, fie reeducaţi. Întotdeauna m-am gândit de ce comunismul urăşte atât de tare religia. Pentru că el însuşi era o religie.
M.G.: Pentru că voia să îi locul?
Evgheni Vodolazkin: Da, desigur. Dacă nu ar fi fost comunismul o religie, i-ar fi fost indiferent că cineva crede în Dumnezeu. Dar a fost o religie şi nu puteau exista două religii.
M.G.: Această scoatere a lui Dumnezeu din istorie, care în romanul ”Laur” este atât de prezent, sacrul e cotidian acolo, în Evul Mediu, poate fi o explicaţie pentru felul aceasta rapid în care răul devine contagios, aşa cum e în ”Aviatorul”, unde ne aflăm deja în secolul al XX-lea, secolul marilor rele?
Evgheni Vodolazkin: Este o situaţie într-adevăr uluitoare. Uluitor că un imperiu uriaş, care dura de mii de ani, un imperiu ortodox a dispărut în decurs de câteva luni. Este de înţeles că nu erau forţe exterioare, chiar dacă la noi oamenilor le place să spună că Lenin ar fi fost plătit de guvernul german pentru a face revoluţia, necesară Germaniei. Într-adevăr, a fost un aventurier şi primea bani de la guvernul german, dar aceasta nu explică nimic din istorie, pentru că evenimentele cele mai mari se produc din interior, nu pot să fie cauze externe.
M.G.: Aţi amintit de Germania, unde aţi şi locuit o vreme, dacă nu mă înşel. În limba germană există acest joc de cuvinte pentru expresia ”după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”,”Gabe und Aufgabe”, care ar însemna că Dumnezeu îi dă omului chipul, dar asemănarea este ce trebuie să facă omul. A ratat individul această asemănare, când s-a lăsat prins în ororile secolului al XX-lea?
Evgheni Vodolazkin: Cred că nu a reuşit să facă acest lucru, în niciun secol. A fost o tendinţă şi rămâne, însă este foarte greu să iei chipul lui Dumnezeu. Doar sfinţii au reuşit acest lucru, dar şi asta se bazează pe partea interioară a omului, pentru că statul nu are această sarcină, să îi facă pe toţi sfinţi şi nici nu e nevoie. Pentru că am ajuns la această temă, aici se află răspunsul la ceea ce s-a petrecut cu Rusia, acea credinţă mare, pe care o aveau ruşii în Evul Mediu, ea a ajuns la zero în perioada modernă a istoriei. Asta începând de la Petru I, când Biserica a fost făcută minister şi trebuia să aduci o adeverinţă care să ateste că te-ai spovedit. Îngrozitor, pentru că credinţa nu poate fi decât liberă.
M.G.: Apropierea dintre stat şi Biserică a adus deservicii.
Evgheni Vodolazkin: Da, este lucrul de care este acuzată ortodoxia, în toate etapele, dar nu este aşa. Pentru că au fost asemenea oameni, ca mitropolitul Filip, care i s-a opus lui Ivan cel Groaznic, au fost patriarhii de la Constantinopol, numai acest lucru vorbeşte despre faptul că Biserica întotdeauna a avut o poziţie separată. Însă în perioada sinodală, Biserica, într-adevăr, a devenit parte a statului şi aici văd eu explicaţia răsturnării de putere în 1917. Cum a fost posibil ca un om care adora icoanele, aşa cum descrie şi Dostoievski, şi era purtător de icoane, să înceapă dintr-o dată să încendieze bisericile? Şi mulţi aplaudau; cine nu incendia, aplauda. Au fost şi cei care au apărat bisericile, dar evident nu au fost suficienţi, pentru că, dacă ar fi fost suficienţi, atunci nu s-ar mai fi petrecut nimic. Aceasta vorbeşte despre lipsurile teocraţiei: în perioada sinodală, au apărut aceste lipsuri, la noi. Dacă vrei să omori o idee bună, trebuie să o faci obligatorie. Aşa s-a întâmplat cu ortodoxia în Rusia, în perioada sinodală. Noi avem un proverb, ”Toţi îşi fac cruce, dar nu toţi se roagă”. În jurul anului 1917, toţi îşi făceau cruce, dar se rugau foarte puţini. Aşa văd eu cauzele lui 1917.
M.G.: Revenind la cartea tocmai lansată în România, ”Aviatorul”. Turnătorul din cartea dumneavoastră, Zareţki, îşi toarnă vecinii aproape fără motiv. Nu pare a avea ceva de câştigat. Nu l-a jignit nimeni, pur şi simplu nu i se dădea atenţie. Poate asta a şi fost cea mai mare jignire pentru el? A căzut pradă trufiei? A vrut să joace un rol, chiar şi cel rău, să conteze?
Evgheni Vodolazkin: Este o istorie îngrozitoare cu Zareţki, o istorie reală. Unul dintre strămoşii mei a fost preot, în Arhanghelsk şi avea un vecin pe care îl chema asemănător. Acest vecin s-a dus şi l-a turnat la NKVD şi am scris un mic eseu despre aceasta. Aşa, pe neaşteptate, am primit o scrisoare de la nepotul acelui om, care mă întreba cum să trăiască în continuare. I-am răspuns că păcatul nu se transmite de la un om la altul, dacă celălalt nu crede că totul a fost bine şi corect. I-am spus: ”Rugaţi-vă pentru bunicul dumneavoastră”. Şi eu m-am gândit, de ce oare atât de mulţi oameni îi turnau pe ceilalţi? De ce se turnau unul pe celălalt? Aveţi dreptate, omul voia uneori să se simtă important, dar aceasta este o caracteristică a oamenilor slabi, care nu pot să se realizeze pe baza propriilor resurse şi atunci vor să facă parte din acea forţă mare. Foarte adesea, oamenii slabi mergeau la SS sau la NKVD, pentru că astfel se umpleau şi ei din forţa generală. Dar a fost şi altfel, pentru că atunci când un om îl turna pe un altul, îşi demonstra loialitatea faţă de putere. El spune: Uitaţi, eu vă spun totul, şi să nu mă atingeţi pe mine. Frica şi mândria sunt cele pe care le exploatează totalitarismul. Nu mândria simplă, ci un fel de iubire de sine. Regimurile totalitare apasă pe butoanele cele mai rele din om.
M.G.: E o întrebare care pe mine mă obsedează: Care e limita fricii, până unde o persoană îşi pemite să îi fie frică?
Evgheni Vodolazkin: Orice om simte frica, dar eu cred că această frică trebuie totuşi depăşită. Profesorul meu a fost marele savant rus Dmitri Serghei Lihaciov. El a fost la fel de renumit în Rusia, cum sunt Soljeniţîn şi Saharov. El nu a fost disident, însă era o linie peste care el nu trecea. De exemplu, când l-au sunat şi i-au propus să semneze o scrisoare împotriva lui Saharov, a refuzat. În dimineaţa următoare, când ieşea din casă, a fost bătut de doi tineri. Avea 70 de ani, i-au rupt două coaste. Acest om nu a vrut să fie erou, însă l-au făcut erou vremurile. Fiecare îşi pune o limită. Când l-au înmormântat pe academicianul Saharov, trebuia să fie înmormântat de Academia de Ştiinţe, pentru că era academician, a reieşit că toţi academicienii semnaseră acea scrisoare. Văduva lui le-a spus că nu au niciun drept să spună ceva la înmormântare şi l-a rugat pe Lihaciov să vină de la Petersburg, pentru că numai el avea dreptul să ia cuvântul la aceste funeralii. Aşa că un om care nu este erou are limitele sale, care îl fac cu adevărat erou. Eu nu prea cred în acei oameni care, cu sabia în mână, luptă împotriva a ceva şi adesea se întâmplă ca astfel de oameni să se dezumfle foarte repede.
M.G.: De altfel, cartea dumneavostră stă sub semnul a două metafore, Robinson Crusoe şi aviatorul. Ambele sunt personaje prin excelenţă solitare. Facem binele individual, răul este mai lesne colectiv?
Evgheni Vodolazkin: Poate să fie şi individual, şi colectiv. Individual, pentru că se naşte în fiecare suflet, concret, iar colectiv, pentru că se răspândeşte în societate. Aveţi dreptate, Robinson este un singuratic prin excelenţă, dar există un personaj şi mai singuratic, Lazăr, care pur şi simplu a fost îngropat. Şi acesta este un motiv foarte important al romanului meu.
M.G.: Lazăr este scos din mormânt şi primeşte această a doua şansă. Are oricine dreptul de a primi o a doua şansă? Chiar şi turnătorul? Chiar şi torţionarul?
Evgheni Vodolazkin: Sunt multe apocrife pe această temă şi anume că păcătoşii, ajungând acolo, se îngrozesc de ceea ce au făcut pe Pământ şi se cer înapoi, pentru a le povesti celor rămaşi ce îngrozitor e acolo. Sunt multe subiecte de acest fel în Evul Mediu.
M.G.: Cum se face că aţi ales acelaşi nume, Voronin, pentru una dintre victime, profesorul turnat de Zareţki, şi pentru unul dintre cei mai cumpliţi torţionari de pe insula Solovki?
Evgheni Vodolazkin: Am vrut să arăt că omul are căi diferite, totul depinde de propria lui alegere. Voronin este tot o persoană care a existat în realitate, a fost acest torţionar, supraveghetor în lagăr, Uspenski. Era un om care îşi omorâse tatăl, un preot, şi care a ajuns în lagărul de concentrare, însă aici au văzut că poate să facă orice treabă şi a fost pus supraveghetor. Noaptea, el împuşca oameni şi se pare că îi plăcea foarte mult să facă asta. Acolo trăia un câine, pe care îl chema Black, şi acest câine, văzând cum ducea oamenii să îi împuşte, începea să urle îngrozitor, pentru că înţelegea ce se întâmplă. Uspenski a vrut să împuşte şi acest câine, dar câinele a reuşit să fugă în pădure şi a rămas să trăiască acolo. A înţeles că e mai bine cu animalele sălbatice, decât cu acei oameni. Uspenski a primit apoi o pensie specială şi a trăit foarte bine. Am vorbit cu Horia-Roman Patapievici despre aceasta, de ce se poartă acest om astfel. Şi de ce s-a dus Platonov la el. Pentru că Platonov se aştepta la două posibilităţi: fie îl va înjura şi îl va da afară, fie îşi va cere iertare.
M.G.: Nu se întâmplă nici una, nici alta.
Evgheni Vodolazkin: Niciuna dintre aceste variante. Îi este indiferent.
M.G.: E personajul căruia nu-i lăsaţi nicio soluţie, nicio uşă deschisă spre mântuire.
Evgheni Vodolazkin: Probabil că el singur a mers către aceasta. El reprezintă tipul cel mai rău de om, chiar şi răufăcătorii care insistă asupra răului şi insistă că răul este corect, şi aceia sunt capabili să se căiască. Nu poate să se căiască cel pe care acest lucru nu îl mişcă cu nimic, îi este indiferent.
M.G.: În acelaşi registru, al căinţei şi mântuirii, mai există o cheie în roman. Numele celor două personaje feminine este Anastasia, care trimite, în etimologia grecească, la ridicare, la înălţare. Este mântuirea ultima ieşire din istoria rea despre care vorbeam la început?
Evgheni Vodolazkin: Da, dar fără căinţă nu e posibilă.
M.G.: Vedeţi această mântuire strict personală. Ştiu că vă place Berdiaev şi îmi amintesc, sper bine, că el spune, într-un loc, că nu e suficient să te mântuieşti singur, ci să te întorci de pe scara pe care urci să îi iei şi pe ceilali. Ca şi cum mântuirea ar putea, ar trebui să fie, sugerează, colectivă.
Evgheni Vodolazkin: Aici nu sunt de acord cu Berdiaev, căinţa este doar personală. Când este vorba despre o acţiune colectivă, aceasta este întotdeauna o constrângere, mai mare sau mai mică. O exprimare liberă a voinţei este dată de hotărârea personală. Eram la München, într-o biserică scindată din Biserica rusă, de Patriarhia Moscovei, iar cei de acolo au spus că se vor uni înapoi cu Biserica rusă, în momentul în care duhovnicii care au trăit în Uniunea Sovietică se vor căi. Acestor oameni le era simplu să dea sfaturi, trăind în Germania, celor care au trăit în Uniunea Sovietică. Şi i-am întrebat: ”Cum vedeţi dumneavoastră această căinţă? Că vor ieşi toţi în Piaţa Roşie sau cum?”. Căinţa este un proces individual, care se întâmplă în mod regulat cu un creştin bun, înainte de a se împărtăşi.
M.G.: Aţi pomenit de Germania, dar în Germania a fost o asumare colectivă a răului nazist.
Evgheni Vodolazkin: Da, dar acolo căinţa colectivă se bazează pe conştientizarea personală. Acolo, oamenii nu numai că repetă ca o mantră nişte cuvinte, într-un mod uluitor ei şi cred în acestea. La noi este o respingere a declaraţiilor colective generale, chiar dacă aceste declaraţii sunt corecte. Un mare savant a spus cândva că este foarte periculos când toţi repetă în cor acelaşi lucru, pentru că astăzi în cor vor spune lucruri bune, iar mâine lucruri rele. Se va schimba conţinutul discursului lor, însă obişnuinţa de a vorbi în cor va rămâne.
M.G.: Pentru dumneavoastră sunt mai importante iubirea şi mila, decât dreptatea, acea Themis grecească care, preluată de romani, a primit reprezentarea femeii legate la ochi.
Evgheni Vodolazkin: De obicei, reiese că nu este legată la ochi foarte strâns.
M.G:. Trage cu ochiul?
Evgheni Vodolazkin: Mai ales în Rusia. Lăsând la o parte metafora, când mila se transformă în justiţie, acesta nu este un fenomen perfect. Presupune că cineva este vinovat, iar altcineva nevinovat, negru şi alb. În viaţă nu există asemenea culori, pentru că relaţia dintre nevinovat şi vinovat este destul de complicată. Despre asta am vorbit şi în dialogul cu Horia-Roman Patapievici, când l-a citat pe Puşkin, din ”Fiica căpitanului”, când soţia căpitanului spune: ”Află cine are dreptate şi cine e vinovat şi pedepseşte-i pe amândoi”.
M.G.: Dar nu este periculoasă această asumpţie, că toţi suntem vinovaţi?
Evgheni Vodolazkin: Este periculos şi îmi dau seama de asta, de aceea nu trebuie să spui tot timpul acest lucru. Trebuie să înţelegem că între alb şi negru există multe nuanţe şi oarecum aşa, într-un sens înalt, suntem cu toţii vinovaţi.
M.G.: Am ajuns la final, unde se află întrebarea despre Rusia de astăzi. Cum arată Rusia, astăzi, în contextul dialogului nostru?
Evgheni Vodolazkin: Eu încerc să judec obiectiv. Nu cred că Rusia este atât de rea cum este arătată în mijloacele de informare occidentale. Rusia trece acum printr-o perioadă nu uşoară, are realizările sale şi lipsurile sale. Are păcatele sale. Eu spun, de obicei, că noi, ruşii, avem păcate multe, dar nu pe toate. Suntem prezentaţi ca neavând nimic pozitiv. Sunt destul de critic şi faţă de mine, şi faţă de ţara mea. În primul rând, faţă de mine şi mă străduiesc să mă controlez şi să controlez şi ce se întâmplă în jurul meu. Nu-i poţi spune omului că este nimeni, nimic. Am 60 de canale de televiziune occidentale şi nu aud nimic bun. Nu cred că este corect, dar poate fi îndreptat. Trebuie să spunem despre rău că este rău, dar trebuie să spunem şi când este bine, pentru că altfel nu se poate. Nu există un spaţiu vidat, cel puţin pe pământ. Eu sunt un om departe de lauda ieftină a propriei sale ţări şi sunt foarte pro-european. Aştept să fie o atitudine obiectivă faţă de Rusia.
Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde şi-a făcut studiile universitare. Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări ştiinţifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor şi a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum şi a lucrării Cuvioşii Kiril, Ferapont şi Martinian din Belozersk. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, şi-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând şi cursuri de literatură rusă veche. A debutat în 2005, cu romanul Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov şi Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi şi Bolşaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii şi eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelaţia literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – şi câştigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnii Bestseller (Bestsellerul Naţional) şi Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câştigând un dublu Bolşaia Kniga - Premiul al doilea şi Premiul cititorilor, Locul al treilea.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
