Mihai Eminescu este comemorat miercuri, la împlinirea a 127 de ani de la moartea sa. Ultima parte a vieţii lui Mihai Eminescu a fost marcată de grele suferinţe. Arhivele Naţionale păstrează corespondenţa dintre cunoscuţii lui Mihai Eminescu, scrisori în care se vorbeşte despre boala acestuia, despre problemele financiare pe care le avea Eminescu, despre relaţiile acestuia cu familia. La 127 de ani de la moartea sa, News.ro vă prezintă fragmente din corespondenţa vremii.
Într-o scrisoare din august 1880, Eminescu îi scria surorii sale, Henrieta, că nu-i poate trimite lunar câte 100 de franci, din cauza datoriilor. "Harieta dragă, Nu-ţi pot promite pozitiv, că voi putea trimite în fiecare lună câte 100 franci, pentru că nu-mi văd capul de mulţimea datoriilor pe care le-am făcut în anul acesta. Dar în câteva zile după 1 septembrie îţi voi trimite 100 de franci. Mai pe urmă voi vedea ce pot face. Al tău, Mihai", se arată în scrisoarea trimisă din Bucureşti, pe 26 august 1880.
În 16 septembrie 1880, Veronica Micle, prietena poetului, îi scria Henrietei, sora mai mare a lui Eminescu, şi făcea o serie de consideraţii asupra caracterului acestuia: "M-am gândit la ţine şi m-am gândit şi la sufletul lui Mihaiu, ...Ultima concuzie care o fac asupra sufletului său este că Mihaiu trebuie să fie o natură foarte egoistă, care iubeşte omul cât ştie că nu are nevoie nicidecum de el şi ţine minte ce-ţi spun eu Henrieta dragă, Mihaiu ar putea să aibă şi o mie de franci pe luna, şi te asigur că nu te va ajuta nici cu zece pe tine, şi din toată munca lui nu se va folosi nici el de ea şi nici vre-un suflet nu să va adăposti pe lângă el".
În iulie 1883, Constantin Sântion îi trimitea o scrisoare lui Titu Maiorescu, protectorul lui Eminescu, şi explica simptomele bolii poetului: "Aseară l-am văzut şi, după toate afirmările doctorului şi după toate câte am putut observa noi, boala înaintează agravându-se. Se află aproape neîntrerupt foarte agitat. Pronunţă puţine idei şi foarte multe vorbe, care nu aparţin niciunei limbi şi pe care le forţează a se rima în penta şi hexametru. Din mai mulţi câţi l-am văzut, pe niciunul nu pare a ne fi cunoscut... Arătându-i că în curând se va însănătoşi ne-a zis cu un accent plin de durere: «Boala asta nu-mi mai trece niciodată. Vedeţi, nu mai ştiu nicio limbă»”.
Într-o altă scrisoare, din 1883, un prieten al lui Eminescu scria că poetul, internat la Viena, " în momentele puţine când e conştient de starea în care se află devine melancolic" şi că "a botezat întreg personalul din internat cu nume de regi".
Emilia Humpel îi scria fratelui său, Titu Maiorescu, în 30 aprilie 1884, şi îi dădea veşti despre Eminescu, care se mutase la Vasile Burla, un vechi prieten de la Iaşi. Aceasta arăta că, din cotizaţii de la prieteni, poate fi strânsă suma de 280 de franci lunar, pe care Eminescu o va primi de la firma Socec, pentru poeziile lui, întrucât el refuză ajutor.
Într-o altă scrisoare, din 1887, Emilia Humpel îi scria fratelui său despre nebunia lui Mihai Eminescu, internat într-un spital din Botoşani şi despre seratele de la Iaşi pentru strângerea de fonduri pentru scriitor. "Eminescu sigur că nu merge bine. E mai mult o decadenţă morală decât o reducere intelectuală ce-ţi bate la ochi în el în timpul din urmă. Dacă vorbeşti cu el ai răspunsuri corecte, raţionabile, dar e cinic, nepăsător la culme, încât îl suporţi cu greutate. Asta e ceva nou în el, cred, şi desigur nimic bun", scria sora lui Maiorescu despre Eminescu cu doi ani înainte ca marele poet să moară.
Pe 2 iunie 1887, Humpel arăta: "Nebuna de soră-sa alarmase toată lumea prin telegramele ei exaltate. Dar, nu e vorba, e bolnav, e o reminescenţa a boalei, o recidivă nu se poate numi, nu numai fiindcă el n-a fost sănătos în toţi aceşti ani ci şi pentru că starea lui de acum nu se asemăna cu izbucnirea boalei de acum 4 ani. La început avea numai vreo două săptămâni mari dureri de cap, pe urmă pare a fi avut convulsiuni....După aceste date, starea lui pare a fi destul de disperată, totuşi medicii nu-l consideră ca pericol. Este acum într-un spital din Botoşani, unde are odaea lui proprie şi un servitor exclusiv al lui, care nu se mişcă de lângă el. Searata dată în beneficiul lui a fost alaltăieri şi a avut un rezultat neaşteptat. Am vândut 165 de bilete (a câte 5 franci) fără că să fie anunţat un singur rând prin jurnale… Aşa am încasat pentru Eminescu prin acel concert 825 de franci, iar rezultatul moral a fost cât se poate de mare”.
Potrivit documentelor consultate de News.ro la Arhivele Naţionale ale României, pe 3 iulie1889, puţin după moartea lui Eminescu, Aglae Drogli trimitea o scrisoare către Titu Maiorescu în care trecea câteva amănunte asupra vieţii fratelui său mai mare.
Pentru scrierea unei biografii a fratelui său, aceasta povestea ce a făcut Mihai Eminescu când a murit Aron Pumnul, profesorul său de limba română de la liceul german din Cernăuţi.
"Din disperare că murise Pumnul îmi aduc aminte că, după înmormântarea lui Pumnul şi-a depus cărţile sub un scaun din grădina publică şi a plecat spre casa părintească. Întrebat de părinţi de ce a fugit de la şcoală, el plângând, răspunse: «Mai mult n-am ce face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este - am murit». Părinţeii, în loc să-l mustre, au plâns şi iei noi copii văzând că plâng părinţeii începurăm şi noi, aşa că acea scenă nu să va şterge niciodată din memoria mea. (…) Cum s-a dezvoltat caracterul său în urmă nu ştiu, că copil şi baeat era foarte drept, blând, bun şi milos, totodată despot mare şi pesimist", se arăta în scrisoarea trimisă din Cernăuţi către Maiorescu, semnată de Aglae Drogli, pe data de 3 iulie 1889.
Mihai Eminescu a murit în 15 iunie 1989, la 39 de ani. Ziarul “Românul” anunţa ziua următoare: “Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania «Mai am un singur dor». După slujba ortodoxă şi discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămaţi doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rosteşte al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverşi trecători o porneşte pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi se îndreaptă spre cimitirul Şerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Şcolii normale de institutori din Bucureşti au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
