Interviu ION CAZACU: Puterea lui „a fi”

Interviu oferit în exclusivitate echipei Legal Marketing de către Ion Cazacu

Finalul de an ne aduce faţă în faţă cu noi înşine, cu sinceritatea şi autenticul prin care am realizat că ceea ce contează este transformarea prezentului într-o istorie scrisă cu rost. Personalitatea care ne vorbeşte în rândurile de mai jos a învăţat că totul este o promisiune şi că cel mai mare „judecător” este sinele nostru. Vă invităm să parcurgeţi povestea Domnului Ion Cazacu, o poveste spusă cu demnitate şi respect pentru ceea ce a fost, pentru ceea ce este şi, pentru ceea ce va lăsa:

Anul acesta aţi scris pagina cu numărul 71 în cartea vieţii. Pornind de la introducere, de la anii în care v-aţi găsit drumul, continuând cu punctul culminant al activităţii profesionale (peste 45 de ani), dorim să ne împărtăşiţi un rezumat al etapelor, cu experienţele semnificative aferente.

Sunt născut la 9 mai 1953 în frumosul oraş Breaza de la poalele Carpaţilor şi până la alegerea profesiei am copilărit, am fost un adolescent cuminte şi am studenţit cu cea mai spectaculoasă promoţie a Facultăţii de drept din Bucuresti, promoţia noastră – 1976, fiind apreciată de întreg corpul didactic, de promoţiile anterioare şi ulterioare ca fiind cea mai bună, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, până în prezent, aşadar în ultimii 80 de ani.

Mă înclin cu respect, în faţa dascălilor noştri, cei mai mulţi dispăruţi astăzi (Ion Oancea, Nicolae Popa, Ioan Ceterchi, Ion Pop, Gheorghe Beleiu, Constatin Statescu, Aurel Filipaş, Costică Bulai, Tudor Radu Popescu, Savely Silberstein şi alţii…să mă ierte cei cărora nu le-am amintit numele) care, de acolo, de sus, ne privesc cu mândrie.

Eu am terminat Facultatea de Drept din Bucureşti cu Diploma de Merit, fiind următorul după cei trei şefi de promoţie: Ion Nestor, Valeriu Stoica şi Mihai Lucian, cu o medie generala 9,98.

Încă din anii studenţiei m-am simţit atras de activităţile procurorului, uneori spectaculoase, de importanţa acestei funcţii în sistemul nostru judiciar. De aceea, am solicitat, în mod expres, să-mi efectuez orele de pregătire practică în cadrul Procuraturii (aşa se numea în anii ’70) şi am avut onoarea şi norocul să desfăşor aceste activităţi pe lângă nume bine-cunoscute în acea perioadă: procurori ce activau în cadrul Procuraturii Generale.

Am început cariera juridică în anul 1976, fiind numit, la începutul lunii august, procuror în cadrul Procuraturii Municipiului Bucureşti, unul dintre primii procurori stagiari în cadrul acestei instituţii, din ultimii 20 de ani. În acea perioadă, politica de cadre stabilea că în capitala ţării trebuiau să ajungă procurori deja formaţi, cu o vechime de 3 – 5 ani, de la alte unităţi din teritoriu. Nu ştiu de ce s-au schimbat atunci criteriile dar, alături de mine, au mai fost repartizaţi încă doi colegi de an, regretatul Doru Viorel Ursu şi Eugen Ostrovschi.

Am continuat activitatea de procuror până la 1 februarie 1992, la acea dată fiind Procuror Şef adjunct al Procuraturii Sectorului 4 din Bucureşti, când am fost solicitat de Procurorul General de la acea vreme, dl. general de justiţie Popa Liviu Cherecheanu, să ocup o funcţie de conducere în cadrul Parchetului General al României.

Având în vedere evoluţia acestei instituţii în anii ’90 şi înclinarea ei, din ce în ce mai accentuată, spre a asculta de factorul politic, am declinat propunerea şi am devenit avocat în cadrul Baroului Bucureşti.

În anul 2004 am fondat Societatea profesională de avocaţi Cazacu & Asociaţii care s-a afirmat în lumea justiţiei din România drept una dintre promotoarele unor principii profesionale şi deontologice moderne şi europene.

Profesiunea noastră de credinţă a fost întotdeauna exercitarea numai prin mijloacele legale a tuturor funcţiilor apărării, munca intensă şi dedicarea faţă de oamenii pe care i-am asistat în încercarea de a obţine cel mai bun rezultat juridic pentru ei.

În cadrul SCPA Cazacu & Asociaţii, lucrul în echipă este definitoriu. Din acest motiv, orice client şi orice cauză au parte de o evaluare profesională bazată pe experienţa partenerilor seniori şi pe entuziasmul, răbdarea, pasiunea şi energia celor mai tineri dintre noi.

Nu dăm niciodată verdicte – vinovat/nevinovat, însă apreciem şansele apărării în procesul penal, explicând, sincer şi corect, de la început, toate riscurile potenţiale, legate fie de abordarea neprofesională a unor organe de urmărire penală, fie de schimbări de practică judiciară, influenţate, mai ales în ultima perioadă, de contextul social sau politic.

Retrospectiv, sunt mândru de tot ce am făcut în toată acestă perioadă, nu am dubii că am pus în centru activităţii mele profesionale dar şi umane, principii cum sunt dreptatea, corectitudinea, respectul faţă de ceilalţi, pentru că aşa m-am respectat şi pe mine.

Practic, am trecut prin toată istoria dreptului şi practicii judiciare moderne din România, în aceşti ultimi 35 ani, de libertate şi democraţie.

În prezent, mă concentrez in continuare pe muncă şi pe viaţă pentru a putea atinge jumătate de secol de activitate juridică, la 1 august 2026.

Care au fost personajele marcante ale activităţii dumneavoastră? Modelele, cei care v-au intrigat şi cu care nu aţi fost de acord, cei care v-au fost alături necondiţionat.

Răspunsul la acestă întrebare este complex şi dificil pentru că nu doresc să fac etichetări sau să blamez pe cineva, ci mai degrabă să amintesc de oameni care mi-au arătat direcţii în care să-mi dezvolt personalitatea.

Aş dori să amintesc aici, la începutul carierei mele, pe fostul Procuror Şef al Procuraturii Municipiului Bucureşti, Dumitru Popescu şi pe fostul Procuror şef al Sectorului 3 Octavian Dornea, ambii plecaţi într-o lume mai bună, care mi-au îndrumat paşii de tânăr stagiar, mai ales că imediat după numirea mea în funcţia de procuror, am participat la activităţile complexe legate de identificarea celor peste 2000 victime ale cutremurului din anul 1977, operaţiune de imensă responsabilitate desfăşurată de organele abilitate ale statului, sub conducerea procurorului.

Desigur, întâlnirea mea profesională cu dl. Viorel Ros, judecător de vocaţie, fost Preşedinte al Tribunalului Bucureşti şi prietenia sinceră ce ne leagă de peste 40 de ani, mi-a marcat, atât viaţa personală, cât şi pe cea profesională.

În avocatură, am avut privilegiul să colaborez cu adevăraţi corifei ai profesiei, începând cu vechea gardă, sub conducerea lui Flavius Teodosiu şi mai apoi a decanului Cristian Iordănescu, a regretatului Lucian Bolcaş, precum şi cu actuali prieteni şi colegi cum sunt Călin Zamfirescu, Liviu Popescu, Marian Nazat, Dan Lupaşcu.

Între personalităţile cu care am fost în contact, cu siguranţă dl. Adrian Năstase o reprezintă pe cea mai vie si complexă.

Pentru cariera mea, cel mai important, dar şi incitant moment, a fost întâlnirea mea cu domnul Adrian Năstase, pe care l-am apărat în toate cele trei dosare de notorietate – Mătuşa Tamara, unde a fost achitat, bani pentru campanie şi Zambaccian, unde a fost condamnat şi a ispăşit pedepsele iar, în cele din urmă, tot eu l-am asistat atunci când a fost reabilitat.

Îl apreciez enorm, în primul rând ca om şi apoi ca personalitate politică, autentică singura a vremurilor noastre, în opinia mea.

Desigur, au fost foarte multe momente de-a lungul celor peste 10 ani de luptă, la DNA şi în instanţă, când am fost alături de el, dar şi de o echipă de avocaţi eminenţi – Viorel Ros, Liviu Popescu, Lucian Bolcaş, Adrian Miclescu, care nu au precupeţit nici efort şi nici implicare în toată această perioadă, însă trei au rămas memorabile, în amintirea mea:

• Cei 971 de martori audiaţi în acuzare, faţă de numai 5 în apărare, încuviinţaţi de o personalitate juridică extrem de controversată – fostul judecător la Înalta Curte, dl. Ionuţ Matei, în procesul –  Bani pentru campanie;
• Descoperirea apărării în legătură cu data editării bancnotelor de 100 USD, posterioară datei presupusei comiteri a faptelor, (obiectul material al presupusei mite) aspect confirmat de trezoreria SUA, în dosarul Zambaccian;
• Episodul din Penitenciarul Jilava când, cu ocazia ajunului Crăciunului, am primit permisiunea de a-l vizita şi de a-i aduce în dar o  crăciuniţă… Domnul Năstase mi-a mulţumit şi mi-a spus că va împărtăşi în celulă, bucuria dată de această floare împreuna cu prietenul lui… un şoricel gri, care-l vizitează în fiecare zi.

Sunt experienţe de viaţă cu care rareori ai ocazia să te confrunţi, dar care lasă o amprentă accentuată în dezvoltarea personalităţii.

Ce momente consemnate în etapele implicării dumneavoastră în acest domeniu vast au lăsat o umbră de protecţie asupra justiţiei româneşti?

La această provocare încerc să fac un mic comentariu în legătură cu etapele evoluţiei justiţiei din România în ultimii 35 de ani. Este o întrebare grea, care presupune multă analiză şi sinteză care se raportează, în cele din urmă, la cum este văzută justiţia de societate, de oameni, de ceilalţi, într-un spaţiu care este definit prin aspiraţia de globalizare.

Prima, din anul 1990 până în anul 2004, apoi perioada cea mai dificilă, în timpul celor 2 mandate ale fostului Preşedinte Traian Băsescu şi ultima, din perioada 2014 (marcată de schimbări importante prin apariţia celor două Coduri în materie penală), până în prezent.

În prima perioadă s-a remarcat o schimbare structurală, de adaptare a legislaţiei la noua lume democratică în care intrăm, prin desprinderea de sistemul socialisto-comunist, în care, mai ales în domeniul penal, plătisem tribut celor 40 de ani, anterior anilor ’90, sistemului de inspiraţie sovietică. În domeniul dreptului penal au apărut instituţii juridice noi, s-au adaptat cele clasice cerinţelor legislaţiei europene, au apărut forme noi, organizatorice, de conducere şi coordonare a activităţii judiciare (CSM, ANI s.a.) care trebuiau să asigure independenţa justiţiei în relaţiile cu celelalte puteri ale statului.

Perioada care a început în anul 2004, poate fi calificată ca cea mai neagră din toată istoria justiţiei din România, alături de perioada comunistă, a anilor ’50, întrucât schimbările din perioada anterioară, în sensul întăririi independenţei şi prestigiului justiţiei, au fost deturnate de instituţii ale statului, de grupuri de interese, de unii dintre magistraţii acestei ţări, în direcţia unor aşa-zise comandamente europene, în fapt împotriva intereselor naţionale ale României.

Aş caracteriza această perioadă prin trimitere la o lucrare excepţională a fostului judecător Ion Popa – Noaptea Justiţiei în Romania 2004 – 2020 în care se analizează obiectiv acea perioadă, fără partipriuri politice, doar prin raportare la documente şi structuri legislative, concluzia regăsindu-se chiar la pagina 11 a lucrării în care se menţionează – “(…) în Romania s-a înfăptuit democraţia prin mijloace de drept penal”.

Remarc şi un alt lucru care a lăsat o umbră asupra prestigiului justiţiei romaneşti şi anume implicarea serviciilor secrete în actul de justiţie, prin influenţarea şi chiar instrumentarea lui (vezi protocoalele secrete, echipele mixte procurori/ofiţeri de informaţii, monopolul serviciilor în interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi altor surse electronice de comunicare) care au condus la soluţii juridice strâmbe, orientate în special împotriva capitalului românesc, ori împotriva unor oponenţi politici sau altor grupuri, care nu satisfăceau dorinţele celor aflaţi la butoanele puterii.

În sfârşit, influenţa politică în justiţie a fost manifestă si asumată de la cel mai înalt nivel al puterii atunci când, fostul Preşedinte al României, Traian Băsescu, a recunoscut cu amărăciune „ Am numit în funcţiile de forţă ale statului 6 oameni de încredere…Astăzi constat că trei dintre ei i-au arestat pe ceilalţi trei” –  Iată ce imagine a proiectat politicul asupra acelei perioade istorice.

În sfârşit, a treia perioadă începe cu anul 2015 şi continuă şi în prezent, perioadă care debutează  cu desecretizarea protocoalelor semnate anterior de serviciile secrete cu toate instituţiile juridice din România, perioadă care a dat Curţii Constituţionale posibilitatea de a readuce în prim plan principiile constituţionale, de a aşeza întreaga legislaţie şi practică judiciară în matca Legii supreme a României, Constituţia.

Ne putem numi un popor vertical? (este o întrebare generală, vom lăsa însă la latitudinea dumneavoastră contextul răspunsului)  

Cu siguranţă suntem un popor vertical, cu istorie, cu prezent, cu aspiraţii de viitor şi cu dorinţa ca rolul şi locul nostru în Europa şi în lume să fie recunoscute.

Nu mai suportăm aprecierile la adresa noastră ca fiind foarte importanţi geostrategici, dar mereu ultimii atunci când se au în vedere facilitaţi economice, financiare ori transfrontaliere.

Dorim să ne afirmăm, aşa cum spunea o importantă personalitate publica, dl. Ion Ţiriac, “…cam cine am fost… cine ar trebui să fim şi cine putem să fim”.

Iar răspunsul concret l-a reprezentat votul de blam pe care poporul l-a dat duminica trecuta unei clase politice depăşită din toate punctele de vedere de realităţile României de astăzi.

Ce imagine este proiectată în acest moment asupra influenţei politice în justiţie?

Din păcate, în aceşti ultimi 35 de ani justiţia nu a reuşit să schimbe percepţia opiniei publice în sensul că anumite decizii, politica penală, cea instituţională şi altele sunt influenţate, de multe ori, în funcţie de interese politice, ori ale unor grupuri de interese.

Numeroasele scandaluri publice legate de soluţii controversate sau de imaginea publică a unor înalţi magistraţi, au întărit neîncrederea opiniei publice în echilibrul şi echidistanţa pe care justiţia ar fi trebuit să le promoveze. Dacă ne uitam cu atenţie la clasamentul încrederii în instituţii şi valorile spirituale, constatăm că justiţia este pe ultimele locuri, alături de parlament şi clasa politică.

Deşi ridicarea MCV-ului a fost privită ca o victorie şi o aliniere la standardele europene, în urma acestei decizii au existat numeroase exemple de încălcare ale unor principii fundamentale ale dreptului, cum ar fi echitatea procesului penal, dreptul la apărare, dreptul de a avea parte de proceduri loiale şi de o soluţionare a cauzelor într-un termen rezonabil.

Trebuie perfecţionate mecanismele de selectare şi promovare a cadrelor de conducere în instituţiile juridice centrale, prin scoaterea lor sub controlul politicului şi prin aducerea în prim plan a organismelor parlamentare şi a ONG-urilor recunoscute internaţional.

Totuşi nu pot să nu remarc că în ultimii 2 – 3 ani s-au făcut paşi importanţi într-o direcţie bună, în sensul selecţionării şi numirii în poziţiile de conducere ale parchetelor a unor oameni corecţi, profesionişti, echilibraţi, care au început sa contureze o nouă imagine a acestor instituţii de forţă.

Noi, avocaţii, putem numai îndemna, aşa cum a făcut Mahatma Gandi: „Există o instanţă mai mare decât cea a justiţiei, instanţa conştiinţei!”

Daţi curs în activitatea şi conştiinţa voastră, magistraţi din toată lumea, acestui adevăr!

Vă aflaţi în punctul în care priviţi cu obiectivism asupra noii generaţii, cu uşoară nostalgie asupra anilor trecuţi şi cu speranţă către viitor. Să ne oprim la noua generaţie, cea de magistraţi. Ce au pierdut din vedere şi ce vor să pară?

Astăzi parcurgem încă o perioadă de tranziţie în care se manifestă, din ce în ce mai mult, independenţa justiţiei, rolul ei esenţialmente social însă, în aprecierea mea, mai trebuie trecută o perioadă de timp, în care noua generaţie de magistraţi ar trebui să-şi schimbe o parte a mentalităţilor moderniste şi globaliste şi să preia din experienţa şi lucrurile pozitive ale generaţiei de magistraţi care urmează să se retragă.

Din păcate, ceea ce constat, cu tristeţe, în legătură cu tânăra generaţie de magistraţi este lipsa vocaţiei… Magistratul a ajuns să soluţioneze cauzele, nu să le judece, aşa cum prevede Constituţia.

Vocaţia din domeniul dreptului, aceea a dreptăţii, a independenţei judecătorilor, a respectării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, ale tuturor oamenilor din lume, este atât de complexă, încât nu poate fi exprimată în răspunsul la o întrebare jurnalistică.

Puţin probabil ca, după consultarea unor biblioteci de lucrări juridice, sociologice, de psihologie judiciară, cineva să se încumete la a da un răspuns sau măcar o definiţie a vocaţiei dreptului.

Principiile există, însă ele sunt supuse propriei conştiinţe profesionale, care diferă de la un sistem judiciar la altul, de la un magistrat la altul, în acest proces, la care are acces numai magistratul, interferenţele exterioare este bine să nu se manifeste.

Este sistemul judiciar din România unul echilibrat? 

Evident se poate vorbi astăzi de un sistem judiciar echilibrat, adaptat noilor provocări sociale, în concordanţă cu vremurile pe care le trăim, la nivel global.

Este un sistem funcţional, articulat din punct de vedere al reglementarilor, dar care şi-a pierdut încet, încet din identitatea şi spiritul românesc şi s-a înrolat prea zelos la anumite comandamente pro-europene, cu anumite consecinţe în planul reglementarii excesive legislative sau adaptări forţate ale unor instituţii sau concepte noi de drept.

Un exemplu semnificativ îl reprezintă problemele dezbătute la nivelul Curţii Europene de Justiţie.

Curtea Europeană de Justiţie este un mecanism deosebit de important menţionat chiar în Tratatul de aderare a României la UE, cu rol în armonizarea reglementărilor naţionale, cu rol în strategiile viitoare sociale, economice şi chiar politice ale Europei.

Din acest punct de vedere, nu poate fi diminuată ori ignorată importanţa deciziilor acestei Curţi în contextul actual, chiar dacă ele vin în contradicţie cu unele principii constituţionale naţionale, ori cu mentalităţile mentalului colectiv, în ţările membre, influenţate de specificul istoric, de caracteristicile economice ori sociale ale fiecărui popor.

De aceea, modalităţile de implementare în sistemul judiciar al fiecărei ţări sunt diferite şi uneori acutizează unele tensiuni politice, între membri Uniunii.

Iată de ce, nu numai în Germania, dar şi în Polonia şi Ungaria, deciziile CJUE au provocat ample discuţii juridice şi chiar abordări sociale, din perspectiva afirmării principiilor constituţionale naţionale, care nu permiteau prioritizarea dreptului european, faţă de dreptul intern.

Aceeaşi controversă a apărut şi în Romania referitoare la instituţia prescripţiei răspunderii penale, controversă generată de CJUE prin admiterea a două sesizări ale unor instanţe din România. Controversa a apărut ca urmare a deciziilor CJUE care au confirmat autoritatea deciziilor Curţii Constituţionale a României, dar care au contrazis Decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr.67/2022 în care s-a lămurit, atât natura juridică a instituţiei prescripţiei răspunderii penale, ca instituţie de drept material, iar nu de drept procesual, cât şi modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, principiu care nu trebuie dea posibilitatea  retroactivării unor dispoziţii legale în defavoarea persoanei condamnate.

În doctrină au apărut mai multe opinii, între care o remarc pe cea a dlui. Judecător la ICCJ, Mihai Udroiu, o analiza pertinentă, cu ample referiri la practica şi doctrina europeană, însoţită şi de o analiză a practicii cvasi unitare din România.

Concluzia lui poate fi reprodusă în aceşti termeni: „ (…) practic e o decizie spectaculoasă care are un conţinut aproape inexistent în aplicabilitate”

Digitalizarea inhibă cumva „cultura juridică”? Înţelegem că ajută, eficientizează, şi foarte bine face! Dar care îi este limita? 

Fără îndoială digitalizarea şi impactul actual al inteligenţei artificiale (AI) au efecte importante şi în domeniul juridic. Ele reprezintă un pas important în eficientizarea actului de justiţie, atât sub aspectul acurateţei juridice, cât şi sub aspectul raţionalizării timpului de soluţionare a cauzelor.

Rămâne însă actul creativ al participanţilor la actul de justiţie, subtilităţile lui legate de experienţa şi personalitatea fiecăruia, dorinţa şi vocaţia fiecăruia de a transpune în norme juridice situaţiile factuale infinite, oferite de viaţa reală.

O exagerare a acestor factori moderni nu poate transforma actul de justiţie într-o singură tastare şi o imprimare a unor soluţii lipsite de emotivitate, uneori subiectivism, în cele din urmă, sentimente umane care nu se regăsesc la instrumentele erei digitale.

Sunt convins de eficienţa programelor şi instrumentelor electronice, la care toţi apelam, însă mărturisesc că pledoariile în formă scrisă sunt concepute cu creionul, pe hârtie şi apoi dezvoltate oral.

Vă îndreptaţi către alte pagini ale carierei dumneavoastră. Dorim să ne împărtăşiţi câteva „amintiri despre un viitor”.

Optimizarea cadrului legislativ din România. Provocare transformată în Proiect National.

Recunosc faptul că această provocare m-a incitat cu mai mult timp în urmă, însă în ultimii ani, după o experienţă de participare la viaţa juridică din România de peste 45 de ani, a redevenit prezentă în memo-ul colectiv, nu numai pentru practicieni, ci şi pentru cetăţeanul român.

Şi pentru că urmează o perioadă unică în ultimele decenii, atât în România, cât şi în alte 27 de state ale lumii, de alegeri locale, euro/parlamentare, generale şi prezidenţiale, în acelaşi an 2024, este momentul ca toţi cei care suntem implicaţi în actul de justiţie din România să ne facem auzite aspiraţiile, proiectele şi dorinţele de bine, adresându-ne tuturor celor care vor conduce destinele ţării, în următorii 10, 20 de ani.

Este momentul ca oamenii politici şi înalţii funcţionari de stat să se aplece mai mult asupra modernizării, optimizării şi eficientizării sistemului juridic şi activităţii judiciare din România, aflate într-o permanentă schimbare şi căutare în ultimii 35 de ani.

Nu-mi voi permite să pun diagnostice dar, din perspectiva experienţei mele profesionale, afirm cu tărie că aceste transformări şi căutări din ultimii ani au fost excesive şi stufoase în încercarea de aliniere, atât la legislaţia europeană, cât şi la schimbările fundamentale din practica organismelor judiciare internaţionale, încât au transformat cadrul legislativ din România într-un amalgam de vechi, tradiţional şi conservator, cu nou, diferit şi modernism impus, pe care chiar juriştii cu experienţă nu ştiu cum să-l abordeze… să nu mai vorbim de cetăţeanul obişnuit, care este pus în faţa rezolvării unor probleme personale ori colective.

Din informaţiile mele, există, la ora actuală, peste 26.000 reglementări în vigoare şi foarte multe interpretări ale unor norme şi instituţii juridice făcute de Curtea Constituţională a României şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, multe dintre reglementari şi modificările aduse fiind nesistematizate şi ca atare greu de cunoscut şi de aplicat.

Aşadar, primul pas ar trebui să fie asanarea cadrului legislativ, într-o amplă operaţiune care trebuie să includă, atât organismele statului, cât şi aportul ONG-urilor şi cadrului privat. Al doilea pas ar trebui să fie optimizarea cadrului legislativ prin codificarea lui şi eliminarea tuturor componentelor neesenţiale, care au condus la confuzie şi interpretări contradictorii. În sfârşit, al treilea pas ar fi crearea unor filtre legale care să împiedice sau să îngreuneze cât mai mult tentaţia executivului de a apela la legislaţia secundară şi terţiară, care să conducă la modificări şi abrogări ale unui cadru legislativ stabilizat.

În acest fel, eficienţa actului de justiţie s-ar îmbunătăţi şi ar crea imaginea pentru societate a unui sistem judiciar stabil, corect şi eficient în slujba cetăţeanului.

Lucruri simple, clare, dar greu de pus în practică fără angajament, determinare şi pasiune.

Merita însă efortul având în vedere experienţa poloneză care, în decursul unui 1 an şi jumătate, 2 ani, a realizat optimizarea cadrului legislativ, iar astăzi eficienţa actului de justiţie în Polonia este, ca timp de desfăşurare a activităţilor judiciare, de 3 ori mai scurt.

TEMPUS REGIT ACTUM a trecut, de la un principiu, la un deziderat al următorilor ani în sistemul judiciar românesc.

La final, mulţumesc pentru oportunitatea oferită de Dumneavoastră de a-mi expune câteva din gândurile şi trăirile mele, acum la finalul unui an deosebit, anul 2024.

Conținutul acestui comunicat de presă este în întregime responsabilitatea autorului său. News.ro nu își asumă în niciun fel responsabilitatea pentru acuratețea informațiilor prezentate sau a modului de redactare a comunicatului.