Puţini oameni aleargă un maraton, şi asta pentru că foarte mulţi nu îndrăznesc. Am încercat un astfel de experiment cu un prieten, un om normal, ca şi mine, care mai bea şi un şpriţ, mai mănancă şi o friptură, şi o pizza. Nu arde doar caloriile venite din hrană bio, non-animală.
“Bă, eu m-am înscris la maratonul ăsta, dar nu cred că îl termin. Trebuie să-ţi cunoşti limitele. 42 de kilometri e prea mult, nu am alergat niciodată atât, cel mai mult am făcut un semimaraton”, îmi spune prietenul Eduard într-o seară, cu mai puţin de o săptămână înaintea startului Maratonului Bucureşti. El care îmi făcuse capul calendar în ultima vacanţă petrecută împreună cu tachinări de tipul: “Ţone, te fac la maratonul ăsta, o să vezi că te fac. Tu ai o strategie proastă, nu e bine să alergi tare la început, trebuie să ai o viteză constantă pe toată distanţa, am citit eu pe forumurile alergătorilor profesionişti”.
De aia nu-mi venea să cred lipsa lui totală de încredere că va putea să termine de parcurs distanţa pe care un nebun acum mai bine de 2.000 de ani a făcut-o de la Marathon la Atena. E adevărat însă că soldatul Phidippides, după 42,195 de kilometri, după ce a adus vestea biruinţei la Atena, a murit. Dar totuşi, ăla era un soldat, ce pregătire în ale fugii putea avea un soldat? Nu cred că se antrena precum prietenul meu de două ori pe săptămână în Parcul Tineretului, cu echipament adecvat, cu apă şi aşa mai departe.
Pentru că trebuie să vă spun că Eduard este un împătimit al echipamentului sportiv, al încălţărilor de alergat mai exact. Nu, nu le cumpără de la mall, lasă acest sport pe seama soţiei, le achiziţionează de pe site-uri de profil din străinătate. Pentru că sunt mult mai ieftine, aproape la jumătate din ceea ce există pe piaţa românească. Trebuie să ştii doar mărimea care ţi se potriveşte pentru fiecare model, şi asta o poţi afla consultând tabelele publicate de fiecare producător în parte, după ce ţi-ai măsurat talpa piciorului. Aşa se face că Eduard, care are 45,5 măsura la pantofii de stradă, îşi cumpără “adidaşi” de alergat şi măsura 48,5. Şi pentru că niciun model nu seamănă cu altul şi nici picioarele între ele, Eduard ajunge să-şi taie încălţările de noi. După o unghie neagră la un semimaraton şi câteva cercetări pe net, a luat decizia să-şi decupeze pantofii de alergat noi-nouţi, scoţând la aer “cartoful” cel mare, care pare să nu aibă loc nici în mărimea 48 şi jumătate. Şi a alergat aşa, cu ventilaţie naturală, “chiar dacă se uita lumea la mine în metrou, pe drumul spre casă, de parcă mi-ar fi lipsit locuinţa”.
Cum să lucrez eu la psihicul ăstuia? Ce să-i zic ca să-l fac să alerge toată cursa de maraton? Şi până la urmă, n-am ce-i spune decât propria experienţă: “Bă, n-ai cum să nu-l termini! Trebuie să fii setat să-l termini. Uite, fii atent, am citit un studiu, că în timpul maratonului, din cauza epuizării fizice, corpul este tentat să se oprească, evident. Şi trimite nişte stimuli la creier pentru a da comanda de oprire. Ceva la modul «prietene, dacă nu te opreşti, eu mor, şi dacă mor eu, mori şi tu odată cu mine». E, dacă propiul creier nu este pregătit să termine ceea ce are de făcut, dacă tu nu eşti spregătit mental să termini maratonul, aceşti stimuli au mai mari şanse de reuşită. Şi ghici ce, şansele de abandon cresc vertiginos”. Cum liniştea aşternută mi-a dat ceva speranţe că am reuşit să-l pun pe modul “pot să termin maratonul” nu l-am mai bătut la cap.
Ne-am întâlnit în dimineaţa cursei, eu mai devreme, el, ca de obicei, întâziat, după ce cu o zi înainte am avut timp de discuţii pregătitoare cu un pahar cu vin în faţă. Şi-l mai îmbărbătez încă o dată, încercând să nu privesc în jos, spre “cartofii” lui care zâmbeau în razele soarelui: “Bă, deci terminăm şi noi maratonul ăsta, da?”. Pentru ca răspunsul lui să mă pună din nou pe gânduri în ceea ce priveşte relaţia mea cu puterea de convingere: “Nu ştiu, frate, încerc, să văd cât o să pot”. Pffff, halal motivator. Ne despărţim cu un simplu “baftă, ne vedem peste vreo cinci ore”.
Eu alerg mai repede, cu gândul să intru sub cinci ore, la care râvneam anul trecut şi am tras la 6 minute pe kilometru cât mai mult. Cât voi putea mi-am zis, dacă ajung la km 30 cu 6 minute la fiecare sunt bine, apoi mai fac o plimbare de 12 k şi tot ies sub 5 ore. Numai că pe la kilometrul 30, imediat ce trecusem de Piaţa Alba Iulia, după ce alergasem jumătate de Bucureşti, până la Arcul de Triumf şi îndărăt Piaţa Victoriei şi Calea Victoriei, cu câteva ocolişuri, un cârcel cât toate zilele mi se pune pe muşchiul gambei piciorului drept. Şi fac şi greşeala de a mă opri. Moment în care se blochează tot piciorul, pulpă, inghinali, tot. Abia mă târăsc să mă sprijiin de un gard al jandarmeriei în durerile pe care le-am asemuit eu celor ale facerii. Dar se ştie că bărbaţii au o toleranţă mult mai scăzută la durere. La întrebarea “vă simţiţi bine?” a jandarmului care mă abordează n-am cum să răspund, că-mi auzeam doar gemetele de muribund. Pierd câteva minute şi durerea nu mă lasă decât după ce încep din nou să alerg. E bine că nu e mai rău.
La intrarea în parcul Arenei Naţionale văd că la ieşire avem un punct de hidratare, aşa că ar fi fost momentul să îngurgitez al patrulea, şi ultimul, pliculeţ cu stimulente de efort, care te obligă la scurt timp după să te hidratezi pentru că îţi dau senzaţia că te afli în deşert. Zis şi făcut, numai că traseul impunea un mic ocol pe Maior Coravu, de vreo 4 kilometri. Şi cum simţeam că mă lipesc tot din cauza zaharurilor din pliculeţ, şi mă fac una cu asfaltul pe care eu îl percepeam ca fiind fierbinte, o bodegă de cartier îmi iese în cale. Patru muşterii “serveau” nişte beri reci, pe care le-aş fi gâlgâit cu setea cea de pe urmă. Dar n-aveam bani la mine. M-am gândit să mă duc la vânzător să-i promit că o să-i achit a doua zi, să-mi dea şi mie o îmbrumată pe datorie, dar ruşinea m-a oprit. Prietenul meu, Eduard, a fost mai prevăzător, pusese 10 lei în buzunarul pantalonilor: “Bă, pe la kilometrul 30, când rămăsesem fără benzină, am ochit eu de la distanţă o prăvălie şi m-am dus şi mi-am luat o coliţă (n.m. – o cutie de Coca Cola). M-a uns la suflet, crede-mă, ştii cum a fost? Bine, că m-a luat la rost un moşuleţ care m-a văzut cum alergam cu cutia în mână: «Ce faci dom’le, eşti sportiv şi bei cola?». I-am zis «Lasă-mă tataie, că mor şi mai am o groază de alergat»”.
Îl sun când termin cursa, avea căştile conectate la telefon, cu gândul să nu fi abandonat. Îi zisesem că dacă renunţă mă întorc după el şi-l car cu căruciorul să-l fac de râs. Nu m-a dezamăgit. A terminat cu un timp cu puţin peste cinci ore. Asta după ce la final, deşi văzuse borna de 42 de kilometri în loc să se ducă la finiş voia să ia din nou traseul de al doilea semimaraton în piept. Noroc cu unul dintre organizatori care a strigat la el să ţină stânga.
Pe seară vorbesc cu el la telefon, pentru că “hidratarea cu berile alea reci” am lăsat-o pe altă dată din cauza durerilor musculare. Printre văicăreli de tot felul venite din ambele părţi îl întreb ce l-a mânat în luptă pe traseu. “Bă, m-am luptat cu o grasă (da, ştiu, limbaj de neacceptat, dar folosit de multe ori de majoritatea dintre noi, pentru că rămânem aceleaşi animale de pradă) care m-a urmărit vreo cinci kilometri. Bă, nu-ţi venea să crezi cum alerga, mă. Avea o viteză de ziceai că are motor. Mă rog, până la urmă a cedat. Am lăsat-o în urmă, deşi, de fiecare dată când mă mai opream, când mai mergeam şi eu că nu mai puteam, mai trăgeam cu ochiul în spate să nu vină după mine”, îmi povesteşte Eduard una din luptele lui. Pentru că a mai avut una: “Mă oprisem, mergeam că simţeam că toţi muşchii picioarelor mi-au înţepenit. Şi vine unul din spate care urla ca un apucat «Sunt puternic! Sunt puternic! Sunt puternic!» Şi când ajunge în dreptul meu se uită dispreţuitor spre mine şi îmi zice că el nu se opreşte niciodată. Mi-am mai tras eu sufletul puţin şi am băgat forjă din nou, când mă uit ce să vezi, cine se oprise în faţă? Puternicul. Bag şi eu viteză mai mare şi când trec mă uit la el insistent. Mă vede şi râde şi el amar”.
După cum se poate vedea, un maraton se poate alerga, chiar dacă nu te antrenezi ca nebunul, chiar dacă nu eşti atlet în adevăratul sens al cuvântului. Cu puţin antrenament şi cu o motivaţie mentală, inexistentă în afara stării de bine care te cuprinde la final datorită declanşării unor substanţe precum endorfina şi serotonina, corpul uman poate deveni o maşinărie care să alerge distanţa de 42,195 kilometri. De ce? Poate “de nebuni”, cum spunea un bucureştean supărat că s-a blocat traficul în Capitală: “’Ra-ţi ai dracu’, alergaţi ca nebunii, că s-a blocat tot Bucureştiul din cauza voastră”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
