Preşedintele Klaus Iohannis a sesizat, miercuri, Curtea Constitiuţională a României (CCR) cu privire la legea care reglementează executarea pedepsei la domiciliu, afirmând, printre altele, că ”prin modul în care a fost adoptată, legea încalcă principiul bicameralismului”. Şeful statului face referire în document la alte puncte şi sintagme ale actului normativ decât cele care s-au regăsit în sesizarea de constituţionalitate transmisă anterior de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ)
Preşedintele României, l Klaus Iohannis, a trimis Curţii Constituţionale, miercuri, o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Şeful statului precizează că, ”prin modul în care a fost adoptată, legea menţionată încalcă principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi de art. 75 din Constituţie, astfel cum a fost acesta dezvoltat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale”.
28 noiembrie - Profit Financial.Forum
În textul sesizării, şeful statului face referire la alte puncte şi sintagme din legea respectivă decât cele care s-au regăsit anterior în sesizarea transmisă CCR de către ICCJ. ICCJ s-a referit la punctele 2 - 5 şi la punctul 10 al articolului unic din legea de modificare a Legii nr. 254/2013.
Redăm integral textul sesizării:
”Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost transmisă de Parlament Preşedintelui României, în vederea promulgării, la data de 16 iunie 2018. În opinia noastră, prin modul în care a fost adoptată, legea menţionată încalcă principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi de art. 75 din Constituţie, astfel cum a fost acesta dezvoltat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. De asemenea, prin conţinutul normativ, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 24 alin. (2) din Constituţie, precum şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
1. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 61 şi ale art. 75 din Constituţie
Potrivit art. 61 din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. În jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării”. ( Decizia nr. 710 /2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, par. 54). De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 472/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).
Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.
Având în vedere dispoziţiile constituţionale menţionate, precum şi jurisprudenţa instanţei constituţionale, considerăm că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost adoptată cu nerespectarea cerinţelor constituţionale ce consacră principiul bicameralismului, potrivit căruia dezbaterea parlamentară a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului.
În concret, scopul avut în vedere de către iniţiatori a fost acela de a fi consacrat „dreptul persoanei private de libertate de a participa la funeraliile unui membru de familie şi stabilirea unei proceduri efective/eficiente pentru exercitarea acestui drept”. Necesitatea acestei noi reglementări a fost justificată de către iniţiatori în contextul pronunţării unui număr de trei hotărâri de condamnare a Statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele „Kanalas împotriva României”, „Bragadireanu nr. 2 împotriva României” şi „Vonica împotriva României” (aceasta din urmă vizând neacordarea permisiunii de a participa la funeraliile unei rude apropiate în timpul arestului preventiv). Prin această iniţiativă legislativă s-a dorit transformarea posibilităţii de a ieşi din penitenciar dintr-o recompensă într-un drept, aplicabil deopotrivă persoanelor arestate preventiv şi celor condamnate definitiv, astfel actul normativ adoptat îndepărtându-se de finalitatea urmărită de către iniţiatori.
În jurisprudenţa sa recentă Curtea Constituţională a arătat: „deosebirile de conţinut normativ dintre cele două forme ale legii conduc la concluzia nesocotirii principiului bicameralismului, prin existenţa unei viziuni diferite a Camerei decizionale faţă de Camera de reflecţie asupra anumitor elemente de substanţă ale legii” (Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 373 din 2 mai 2018).
În cazul legii deduse controlului de constituţionalitate, în cadrul dezbaterilor din Camera Deputaţilor au fost modificate şi adoptate o serie de reglementări esenţiale, cu privire la modul de executare a pedepselor privative de libertate, intervenţii legislative ce nu au făcut deloc obiectul analizei primei Camere competente. Astfel, în şedinţa din data de 04.12.2017, în calitate de primă Cameră sesizată, Senatul a adoptat Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 245/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin care au fost modificate doar prevederile art. 68 alin. (7), art. 801, art. 99, art. 100 alin. (1), art. 110 alin. (11) şi (12), art. 162 alin. (11) şi art. 171 din Legea nr. 254/2013, cu referire strictă la dreptul persoanei condamnate ori arestate preventiv de a participa la funeraliile unei rude apropiate.
În forma adoptată în şedinţa din data de 6.06.2018 Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a intervenit şi asupra: art. 9 cu privire la calitatea în care participă judecătorul de supraveghere a privării de libertate la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată; art. 36 alin. (1), art. 37 alin. (1), art. 38 alin. (1) privind criteriile de stabilire a regimului iniţial de executare a pedepselor privative de libertate (regim închis, regim semideschis, regim deschis); art. 381 privind reglementarea regimului „detenţiei la domiciliu”; art. 39 alin. (16) şi (17), art. 97 privind procedura de judecare a contestaţiei formulate de către persoana privată de libertate împotriva hotărârii prin care este individualizat regimul de executare a pedepsei aplicate; art. 96 alin. (1) lit. f) privind considerarea ca executate a zilelor de închisoare în baza unor lucrări ştiinţifice publicate; art. 97 privind atribuţiile judecătorului de supraveghere a privării de libertate de a dispune liberarea condiţionată şi modificări privind competenţa instanţelor de judecată.
Din analiza comparativă a formei adoptate de către prima Cameră sesizată (Senatul) şi cea adoptată de Camera decizională (Camera Deputaţilor) rezultă faptul că textul proiectului de lege a suferit în Camera decizională modificări substanţiale cu privire la obiectul de reglementare şi configuraţie, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de legiuitor. Se constată astfel, că în Camera decizională au fost adoptate pentru prima dată modificări privind statutul judecătorului de supraveghere care îşi desfăşoară activitatea în locurile de deţinere, condiţiile pentru liberarea condiţionată a persoanelor care execută pedepse privative de libertate, executarea pedepselor privative de libertate la domiciliu, individualizarea regimurilor de executare a pedepselor, competenţa de a soluţiona cererile de liberare condiţionată, competenţa instanţelor de judecată în această din urmă materie.
Faţă de cele de mai sus, rezultă că legea criticată a fost adoptată de Camera Deputaţilor cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât, pe de o parte, forma adoptată de Camera Decizională relevă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, aceasta se abate de la obiectivele urmărite de iniţiatorii propunerii legislative şi respectate de prima Cameră sesizată, fapt ce determină neconstituţionalitatea acesteia prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 din Legea fundamentală.
2. Art. unic pct. 6 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal încalcă dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie în conformitate cu care „în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, precum şi pe cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 41, art. 47 şi art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene
Art. unic pct. 6 din legea criticată modifică alin. (16) şi (17) ale art. 39 din Legea nr. 254/2013 după cum urmează: „(16) Contestaţia se judecă în prezenţa persoanei condamnate. Persoana condamnată poate renunţa în scris la prezenţa sa, caz în care contestaţia se judecă în absenţa persoanei condamnate. La solicitarea instanţei, persoana condamnată este adusă la judecată chiar dacă aceasta a renunţat la prezenţă. (17) Asistenţa juridică este obligatorie. Dacă persoana condamnată nu îşi desemnează un avocat, va fi desemnat un avocat din oficiu. Avocatul ales sau desemnat din oficiu pune concluzii. În cazul în care reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, acesta pune concluzii”.
În forma în vigoare, art. 39 al Legii nr. 254/2013 reglementează modul de individualizare a regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate, după terminarea perioadei de carantină şi observare sau după aplicarea regimului provizoriu, precum şi modalităţile procesuale prin care persoana condamnată poate contesta regimul de executare stabilit. Potrivit acestui text persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată.
Conform intervenţiei legislative adoptate prin legea criticată, regula este că judecarea contestaţiei formulate de către persoana condamnată împotriva încheierii judecătorului de supraveghere, prin care îi este respinsă plângerea împotriva deciziei comisiei de individualizare a regimurilor de executare se face în prezenţa persoanei condamnate. Cu titlu de excepţie, judecata poate avea loc şi în lipsa persoanei condamnate, dacă aceasta renunţă în scris la prezenţa sa.
Teza a III-a a art. 39 alin. (16) prevede că persoana condamnată poate fi adusă la judecată, la solicitarea instanţei, chiar dacă aceasta a renunţat la prezenţă; însă, în modificarea preconizată nu se mai prevede obligativitatea audierii persoanei condamnate când este adusă la judecată la solicitarea instanţei de judecată, ceea ce nu clarifică motivul pentru care ar fi solicitată această prezenţă, în lipsa obligativităţii audierii sale. Apreciem că această reglementare este de natură a aduce atingere dreptului efectiv la apărare; aceasta în condiţiile în care dreptul de a fi ascultat garantează oricărei persoane posibilitatea de a-şi exprima în mod efectiv şi util punctul de vedere în cursul procedurii specifice reglementate de art. 39 din lege.
Or, audierea persoanei private de libertate, atunci când aceasta nu renunţă la prezenţa sa în faţa instanţei, impune nu doar să ia act de prezenţa sa fizică în sala de judecată, ci să se procedeze la ascultarea sa efectivă, ca o măsură concretă de realizare a dreptului la apărare. În opinia noastră, posibilitatea instanţei de judecată de a nu asculta persoana condamnată încalcă şi principiul egalităţii armelor, ca element fundamental al unui proces echitabil, legea reglementând doar posibilitatea reprezentantului administraţiei locului de deţinere de a pune concluzii, atunci când este prezent.
3. Art. unic pct. 1, 8, 10, 13 şi 14 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii
a) La art. unic pct. 8 din legea criticată, în cadrul Capitolului V al Legii nr. 254/2013 – referitor la drepturile persoanelor condamnate - se introduce un nou articol, art. 801, cu denumirea marginală „dreptul de a participa la ceremonia funerară”. Astfel, „(1) Permisiunea de ieşire din penitenciar se acordă pentru participarea pe teritoriul ţării, a persoanei condamnate la înhumarea sau incinerarea soţului sau soţiei, a unui copil, părinte, frate sau soră, ori bunic sau bunică. (2) Solicitarea pentru ieşirea din penitenciar pentru cazul prevăzut la alin. (1) va fi însoţită de precizarea, de către deţinut, a locului din ţară unde urmează să se deplaseze şi a itinerarului urmat. Verificările privind existenţa cazului de deces invocat în cererea de acordare a permisiunii de ieşire se efectuează de conducerea penitenciarului, în cel mult 24 de ore de la formularea cererii. Dacă verificările nu se finalizează în termenul de 24 de ore, permisiunea va fi acordată. (3) Permisiunea de ieşire din penitenciar pentru cazul prevăzut la alin. (1) se acordă, pe o durată de cel mult 5 zile, tuturor persoanelor condamnate. Conducerea penitenciarului va asigura pază pe toată durata permisiunii de ieşire pentru condamnatul cu privire la care apreciază că prezintă un pericol pentru ordinea publică în cazul ieşirii din penitenciar. (4) Formularea cu rea-credinţă de cereri pentru cazul prevăzut la alin. (1) constituie abatere disciplinară foarte gravă”.
Considerăm că norma este neclară şi deci contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii, întrucât - deşi în vederea corelării cu noua soluţie legislativă este abrogat art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 (art. unic. pct. 11 din legea criticată) - dispoziţiile art. 99 alin. (5) referitoare la procedura acordării învoirilor pentru acest motiv rămân în vigoare.
b) Art. unic pct. 13 al legii criticate introduce două noi alineate, alin. (11) şi (12) la art. 110 din Legea nr. 254/2013, cu următorul cuprins: „(11) Persoanele arestate preventiv au dreptul, în aceleaşi condiţii ca şi persoanele condamnate, de a participa la înhumarea soţului sau soţiei, a unui copil, părinte, frate sau soră, ori bunic sau bunică. Nu beneficiază de acest drept persoanele arestate preventiv pentru participarea la săvârşirea faptei care a produs decesul pentru care se solicită permisiunea de ieşire din arest. (12) Pe durata învoirii sunt interzise contactarea sau purtarea de discuţii cu orice persoană implicată, în orice calitate, în cauza în care s-a dispus arestarea preventivă, precum şi orice acţiune care ar duce la îngreunarea, tergiversarea sau zădărnicirea urmăririi penale. Încălcarea acestei interdicţii constituie abatere disciplinară foarte gravă”.
Aceste modificări sunt însă lipsite de previzibilitate întrucât nu precizează, în cazul persoanelor arestate preventiv, care este autoritatea ce efectuează verificarea veridicităţii motivelor invocate, cine acordă permisiunea pentru părăsirea locului de reţinere ori arest preventiv ori cum şi de către cine se realizează paza persoanelor arestate preventiv, pe durata învoirii. Prin trimiterea realizată de către legiuitor la „aceleaşi condiţii ca şi persoanele condamnate” s-ar putea interpreta că verificările şi paza ar trebui să fie efectuate de către conducerea penitenciarului, în condiţiile în care persoana care solicită învoirea se află într-un centru de reţinere şi arest preventiv, dar care funcţionează în subordinea unui Inspectorat judeţean de politie. Pe de altă parte, semnalăm că în cazul persoanelor arestate preventiv „incinerarea” rudei nu se regăseşte printre motivele pentru care se poate formula o cerere de învoire.
c) La art. unic pct. 14 din legea dedusă controlului de constituţionalitate art. 162 din Legea nr. 254/2013 este completat cu un nou alineat, alin. (11), cu următorul cuprins: „Persoanele internate au dreptul, în aceleaşi condiţii ca şi persoanele condamnate, de a participa la înhumarea sau incinerarea soţului sau soţiei, a unui copil, părinte, frate sau soră, ori bunic sau bunică”.
Această nouă reglementare este de asemenea lipsită de previzibilitate întrucât pentru persoanele internate într-un centru educativ nu este precizată autoritatea ce poate efectua verificarea veridicităţii motivelor invocate, autoritatea care acordă permisiunea pentru părăsirea centrului, cum şi de către cine se realizează paza persoanelor învoite. Prin trimiterea realizată de către legiuitor la „aceleaşi condiţii ca şi persoanele condamnate” s-ar putea interpreta că verificările şi paza ar trebui să fie efectuate de către conducerea penitenciarului, însă tocmai această trimitere este de natură să facă norma neclară deoarece persoana care solicită învoirea se află într-un centru educativ.
d) Potrivit art. unic pct. 1 al legii criticate se modifică art. 9 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 254/2013 în sensul că judecătorul de supraveghere a privării de libertate „participă la şedinţele comisiei de liberare condiţionată”, fiind înlăturată calitatea sa de preşedinte al acestei comisii. Art. 97 alin. (2) reglementează componenţa Comisiei pentru liberare condiţionată, aceasta fiind alcătuită din: „directorul penitenciarului, care este şi preşedintele comisiei, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din cadrul serviciului competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul. Secretariatul comisiei se asigură de către şeful serviciului evidenţă din penitenciarul respectiv.”
În opinia noastră această prevedere este imprecisă, nefiind clar care este rolul judecătorului de supraveghere a privării de libertate care, potrivit modificării art. 9 alin. (2) lit. e) din legea criticată, participă la şedinţele comisiei de liberare condiţionată pentru ca ulterior, prin modificarea operată în conţinutul art. 97 alin. (2) să se prevadă că nu este membru al comisiei de liberare condiţionată. În acest sens, pe de o parte nu este clară calitatea în care judecătorul de supraveghere a privării de libertate participă la şedinţele comisiei de liberare condiţionată de vreme ce textul indicat nu îi recunoaşte calitatea de membru al acestei comisii. Pe de altă parte, nu este clar de ce ar participa judecătorul de supraveghere a privării de libertate la şedinţele comisiei de liberare condiţionată, pentru ca ulterior să se pronunţe prin încheiere asupra liberării condiţionate a unei persoane private de libertate.
În raport cu observaţiile menţionate anterior, subliniem că - potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale - legea trebuie să întrunească cele trei cerinţe de calitate ce rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie: claritate, precizie şi previzibilitate. Curtea a statuat că respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. Aşadar, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, respectiv să fie clar, precis şi previzibil. Prin urmare, pe de o parte, legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă (Decizia nr. 405/2016, par. 52).
Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (Decizia nr. 183/2014, par. 23). De asemenea, Curtea a mai reţinut că legiuitorul trebuie să se raporteze la reglementările ce reprezintă un reper de claritate, precizie şi previzibilitate, iar erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice (Decizia nr. 390/2014 par. 32).
4. Art. unic pct. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie prin lipsa de claritate, contradictorialitatea reglementărilor şi menţinerea unor paralelisme legislative, precum şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind accesul liber la justiţie
Art. unic pct. 10 din legea criticată modifică alin. (1), (2), (10), (11) şi (13) ale art. 97 din Legea nr. 254/2013. Astfel, potrivit alin. (1): „Liberarea condiţionată se dispune prin încheiere de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată la cererea persoanei condamnate, potrivit procedurii prevăzute în prezentul articol”. Apreciem că textul menţionat este lipsit de claritate, inducând confuzie în interpretarea şi, ulterior, în eventuala sa aplicare, întrucât, din modul de redactare nu rezultă dacă judecătorul de supraveghere poate fi sesizat atât de către comisia pentru liberare condiţionată, prin propunere, cât şi de către persoana condamnată, prin cerere. În lipsa conjuncţiei „sau” între cele două modalităţi de sesizare menţionate, se poate înţelege că propunerea comisiei pentru liberare condiţionată se formulează numai la cererea persoanei condamnate. Lipsa de rigoare în formularea textului menţionat creează contradicţii şi în raport cu art. 587 alin. (1) Cod procedură penală, potrivit căruia „liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere”.
În alin. (2) al art. 97 este reglementată compunerea comisiei pentru liberare condiţionată, din aceasta fiind exclus judecătorul de supraveghere a privării de libertate, căruia îi este atribuită, prin modificările realizate prin alin. (10) al art. 97 competenţa de a dispune asupra propunerii de liberare condiţionată. Excluderea judecătorului de supraveghere din componenţa comisiei apare ca fiind justificată în condiţiile în care, prin modificările preconizate, se intenţionează stabilirea în sarcina acestuia a atribuţiei de soluţionare a propunerilor de liberare condiţionată. Însă, din nou, această modificare este în vădită contradicţie cu art. 587 Cod procedură penală, care stabileşte competenţa de a dispune asupra propunerii sau cererii de liberare condiţionată în competenţa judecătoriei, nu a judecătorului de supraveghere, acest fapt fiind de natură să contravină art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Potrivit alin. (11) al art. 97: „În cazul în care comisia pentru liberare condiţionată constată că persoana condamnată nu întruneşte condiţiile pentru a fi liberată condiţionat, în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (6) fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei acesteia, care nu poate fi mai mare de un an. În cazul în care cererea de liberare condiţionată este formulată înainte de îndeplinirea condiţiei privind îndeplinirea fracţiunii prevăzute de Codul penal, iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este mai mare de un an, termenul stabilit de comisie va fi data împlinirii fracţiunii prevăzute de Codul penal. În cazul în care perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este mai mică de un an, termenul fixat de comisie poate depăşi data împlinirii fracţiunii prevăzute de Codul penal, dar nu poate fi mai mare de un an. Încheierea de respingere a liberării condiţionate poate fi atacată cu contestaţie la judecătoria în circumscripţia căreia se află penitenciarul de către persoana condamnată în termen de 5 zile de la comunicare”.
Această modificare a competenţei în soluţionarea cererilor de liberare condiţionată, realizată asupra art. 97 alin. (10) şi (11) nu este coroborată cu textele în vigoare din Codul de procedură penală, respectiv din art. 587, care au fost menţinute şi care stabilesc alte reguli de competenţă. Astfel, textul stabileşte competenţa exclusivă a comisiei pentru liberare condiţionată în stabilirea termenelor pentru reexaminarea situaţiei persoanelor private de libertate, judecătorul de supraveghere a privării de libertate neavând nici un rol în stabilirea ori cenzurarea noilor termene de reexaminare. Se constată astfel că, prin modificările preconizate, este reglementată posibilitatea contestării la instanţa de judecată doar a încheierii de respingere a liberării condiţionate.
Potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, atribuţiile administrativ-jurisdicţionale ale judecătorului de supraveghere a privării de libertate se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în lege şi se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere. Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate care poartă asupra liberării condiţionate (potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. 1) poate fi atacată la judecătorie doar în cazul în care se dispune respingerea liberării condiţionate (art. 97 alin. (11), teza ultimă). Or, limitarea dreptului de a contesta încheierea judecătorului de supraveghere doar în această situaţie este de natură să încalce dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât limitează dreptul persoanei private de libertate de a se adresa instanţei şi în ipoteza pronunţării altor soluţii, precum şi dreptul administraţiei locului de deţinere de a ataca o eventuală soluţie de admitere a cererii de liberare condiţionată, dispusă cu încălcarea dispoziţiilor legale.
5. Prin utilizarea sintagmei „cu violenţă”/„fără violenţă” - terminologie neclară şi lipsită de previzibilitate - în cuprinsul art. unic pct. 2, 3, 4 şi 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este contrar prevederilor art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie
Cu privire la infracţiunile comise cu violenţă, în par. 63 din Decizia nr. 356/2018 Curtea Constituţională a reţinut că: „(...) această categorie de infracţiuni este vag circumscrisă, astfel că, în procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat în mod riguros care infracţiune cade sub incidenţa interdicţiei aplicării măsurilor alternative. Mai mult, aşa cum arată unul dintre autorii sesizării, respectiv Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, în cazul tuturor infracţiunilor în conţinutul cărora săvârşirea prin violenţă reprezintă o modalitate alternativă, din textul de lege „nu rezultă cu claritate dacă numai săvârşirea în concret în modalitatea exercitării violenţelor se include în sfera excepţiilor de la aplicarea măsurilor sau dacă, pentru includerea în sfera excepţiilor, este suficient ca norma de incriminare reţinută în încadrarea juridică să prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violenţelor”.
Faţă de această jurisprudenţă a instanţei de contencios constituţional, considerăm că sintagmei „cu violenţă”/„fără violenţă” - terminologie neclară şi lipsită de previzibilitate - art. unic pct. 2, 3, 4 şi 5 din legea criticată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Totodată, prin faptul că perpetuează o soluţie legislativă a cărei neconstituţionalitate a fost anterior constatată, prevederile art. unic pct. 2, 3, 4 şi 5 din legea criticată încalcă şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.
În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este neconstituţională”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
