Cu un mandat de două decenii în joc, preşedintele turc Tayyip Erdogan şi-a scos toţi aşii din mânecă în campania electorală, însă cu toate acestea, se luptă pentru a supravieţui celui mai dur test politic de până acum şi pentru a-şi proteja moştenirea de o opoziţie întărită, relatează Reuters.
Recep Tayyip Erdogan, fiul unui căpitan de vas, s-a confruntat cu furtuni politice puternice înainte de alegerile din 14 mai: deja învinovăţit pentru criza economică din ţară, un cutremur devastator, în februarie, a făcut ca guvernul său să fie acuzat pentru reacţia lentă şi pentru aplicarea laxă a normelor de construcţie care ar fi putut salva vieţi.
În timp ce sondajele arată o cursă strânsă sau chiar un avantaj pentru contracandidatul opoziţiei, criticii au făcut paralele cu circumstanţele care au adus la putere în 2002 partidul său, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), cu rădăcini islamiste, în cadrul unor alegeri marcate, şi atunci, de inflaţie ridicată şi turbulenţe economice.
Oponenţii săi au promis să desfiinţeze multe dintre schimbările pe care Erdogan le-a făcut în Turcia, pe care a încercat să o modeleze în funcţie de viziunea sa de societate pioasă şi conservatoare şi de actor regional asertiv.
Mizele ridicate nu reprezintă ceva nou pentru un lider care a executat cândva o pedeapsă cu închisoarea - pentru că a recitat un poem religios - şi a supravieţuit unei tentative de lovitură de stat militară în 2016, când soldaţi rebeli au atacat parlamentul şi au ucis 250 de persoane.
ATUURILE LUI ERDOGAN ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ
Cu o miză atât de mare în scrutinul prezidenţial şi parlamentar, veteranul politicii turce, care are la activ mai mult de o duzină de victorii electorale, şi-a contracarat criticii într-un mod tipic combativ. Acuzând opoziţia că urmăreşte să obţină avantaje de pe urma unei catastrofe, Erdogan a efectuat mai multe vizite în zona cutremurului în urma căruia au murit peste 50 000 de persoane, promiţând o reconstrucţie rapidă şi pedepsirea constructorilor care au ocolit normele de construcţie.
Ergodan şi-a presărat campania electorală cu celebrări fastuoase ale unor evenimente industriale importante, inclusiv lansarea primei maşini electrice din Turcia şi inaugurarea primei sale nave de asalt amfibiu, construită la Istanbul pentru a transporta drone fabricate în Turcia.
De asemenea, Erdogan a pornit prima livrare de gaze naturale din Turcia extrasă dintr-un perimetru din Marea Neagră, promiţând aprovizionarea gratuită a gospodăriilor, şi a inaugurat prima centrală nucleară în cadrul unei ceremonii la care a participat prin videconferinţă împreună cu preşedintele Vladimir Putin.
S-a bucurat de o amplă acoperire din partea presei mainstream, în timp ce presa de stat a acordat o atenţie redusă principalului său contracandidat, Kemal Kilicdaroglu, ceea ce a determinat acuzaţii din partea opoziţiei cu privire la un teren de joc inechitabil.
Atacurile sale împotriva principalei alianţe de opoziţie au inclus acuzaţii de sprijin din partea Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care a dus o luptă de insurecţie din anii 1980, în care au fost ucise peste 40 000 de persoane.
Kilicdaroglu, care este susţinut de Partidul Democrat al Poporului (HDP), pro-kurd, a răspuns apărând drepturile kurzilor şi l-a acuzat pe Erdogan că "tratează milioane de kurzi drept terorişti".
Încercând să îşi consolideze atractivitatea în rândul alegătorilor conservatori, Erdogan a vorbit, de asemenea, împotriva homosexualităţii, descriind drepturile LGBT drept un concept "deviant" pe care l-ar combate.
ECONOMIA, DUREREA DE CAP A LUI ERDOGAN
Sondajele de opinie sugerează că votul ar putea ajunge la un al doilea tur, iar unele îl arată chiar pe Erdogan în urmă. Acest lucru arată profunzimea unei crize a costului vieţii declanşate de politicile sale economice neortodoxe. Demersul autorităţilor de a reduce ratele dobânzilor în faţa inflaţiei galopante a urmărit să stimuleze creşterea economică, dar a prăbuşit moneda naţională la sfârşitul anului 2021 şi a agravat inflaţia.
În ciuda indiciilor că partidul său ar putea reveni totuşi la politici mai adecvate, Erdogan a subliniat luna trecută că ratele dobânzilor vor scădea atât timp cât va fi la putere şi că inflaţia va scădea odată cu acestea.
Economia a fost unul dintre principalele atuuri ale lui Erdogan în primul deceniu de guvernare, când Turcia s-a bucurat de un boom prelungit, cu drumuri, spitale şi şcoli noi şi creşterea nivelului de trai pentru cei 85 de milioane de locuitori.
"Dacă va pierde, asta îi va afecta imaginea. Dar oamenii care îl iubesc nu vor renunţa foarte uşor la el", spune Seda Demiralp, director al Departamentului de Relaţii Internaţionale de la Universitatea Isik din Istanbul.
DE LA RĂDĂCINI MODESTE LA FAIMĂ POLITICĂ
Preşedintele Erdogan s-a ridicat din rădăcini modeste, copilărind într-un cartier sărac din Istanbul, unde a urmat cursurile unei şcoli profesionale islamice. A intrat în politică în calitate de lider al filialei de tineret a unui partid local.
După ce a fost primar al Istanbulului, a păşit pe scena naţională ca şef al AKP, devenind prim-ministru în 2003.
AKP-ul său a îmblânzit armata turcă, care răsturnase patru guverne din 1960 încoace, iar în 2005 a început discuţiile pentru a materializa o ambiţie de decenii: aderarea la Uniunea Europeană - un proces care ulterior s-a oprit brusc.
Iniţial, aliaţii occidentali au văzut în Turcia lui Erdogan un amestec vibrant de islam şi democraţie care ar putea fi un model pentru statele din Orientul Mijlociu ce se luptau să se debaraseze de autocraţie şi stagnare. Dar dorinţa sa de a exercita un control sporit a polarizat ţara şi a alarmat partenerii internaţionali.
DERIVE AUTORITARISTE
Susţinătorii înfocaţi au văzut în el o recompensă justă pentru un lider care a readus învăţăturile islamiste în centrul vieţii publice şi a susţinut clasele muncitoare pioase. Opozanţii au reclamat însă un salt în autoritarism al unui lider dependent de putere.
După tentativa de lovitură de stat, autorităţile au lansat o campanie de represiune, încarcerând peste 77.000 de persoane în aşteptarea procesului şi concediind sau suspendând 150.000 de angajaţi din funcţii de stat.
Grupurile de apărare a drepturilor presei spun că Turcia a devenit, pentru o perioadă, cea mai mare închisoare de jurnalişti din lume. Guvernul lui Erdogan susţine că epurarea a fost justificată de ameninţările venite din partea susţinătorilor loviturii de stat, precum şi din partea Statului Islamic şi a PKK.
Acasă, un nou complex vast a devenit palat prezidenţial, la marginea Ankarei, un semn izbitor al noilor sale puteri, în timp ce în străinătate, Turcia a devenit din ce în ce mai asertivă, intervenind în Siria, Irak şi Libia, unde adesea a desfăşurat drone militare de fabricaţie turcă ca o forţă decisivă. Aceleaşi dronele au ajutat, de asemenea, Ucraina să se apere împotriva invaziei ruseşti.
Intervenţiile sale externe i-au adus însă puţini aliaţi şi, confruntat cu o economie în dificultate, pe măsură ce se aproapiau alegerile, Erdogan a căutat o apropiere de rivalii din regiune.
REPERELE CARIEREI
Preşedintele Tayyip Erdogan speră să-şi prelungească domnia într-un al treilea deceniu odată cu alegerile din 14 mai, dar se confruntă cu cel mai greu test de până acum la urne, popularitatea sa fiind afectată de criza costului vieţii determinată de o inflaţie galopantă. Este însă un politician care a adus schimbări semnificative în Turcia, orientând societatea tradiţional laică, lăsată de preşedintele fondator Kemal Ataturk, către viziunea sa islamistă şi transformând ţara într-o putere militară regională.
Iată câteva repere ale carierei sale politice:
Martie 1994: Erdogan este ales primar al Istanbulului ca membru al Partidului Bunăstării, condus de politicianul islamist Necmettin Erbakan.
Aprilie 1998: Erdogan demisionează din funcţia de primar după ce un tribunal îl condamnă la închisoare pentru instigare la discriminare religioasă din cauza unui poem pe care l-a recitat în 1997, când a comparat moscheile cu barăcile militare, minaretele cu baionetele şi credincioşii cu o armată. A fost încarcerat din martie 1999 până în iulie 1999.
August 2001: Înfiinţează Partidul Justiţiei şi Dezvoltării - sau Partidul AK (AKP) - şi este ales preşedinte.
Noiembrie 2002: AKP câştigă alegerile cu aproape 35% din voturi, în urma celei mai grave crize economice din anii '70 încoace, promiţând să pună capăt managementului defectuos şi recesiunii din trecut. Lui Erdogan i se interzisese din punct de vedere legal să ocupe funcţia de prim-ministru sau să facă parte din parlament din cauza condamnării sale anterioare - dar această decizie este anulată în decembrie.
Mai 2003: Erdogan devine prim-ministru, începând un deceniu de boom economic şi de creştere a nivelului de trai, determinate de o explozie a infrastructurii şi de investiţiile străine. În primele zile, Erdogan face turnee în Europa şi în Statele Unite pentru a-şi promova politicile şi pentru a susţine candidatura Turciei la aderarea la Uniunea Europeană.
Octombrie 2007: În cadrul unui referendum, turcii aprobă modificări constituţionale care să permită ca preşedintele - care la acea vreme avea un rol în mare măsură simbolic - să fie ales prin vot direct, şi nu de către parlament.
Februarie 2008: Parlamentul adoptă un amendament elaborat de AKP şi de Partidul Mişcării Naţionaliste (MHP) care ridică interdicţia de a purta eşarfe pe cap în campusurile universitare.
În luna următoare, Curtea Constituţională examinează un caz privind separarea religiei de stat şi se pronunţă, la limită, împotriva desfiinţării AKP şi a interzicerii lui Erdogan şi a altor zeci de membri ai partidului din viaţa politică timp de cinci ani.
Septembrie 2010: În cadrul unui alt referendum, turcii aprobă amendamentele juridice şi economice susţinute de Erdogan, menite să alinieze Constituţia la standardele UE, chiar şi în condiţiile în care candidatura Turciei la aderarea la UE stagna din cauza unor probleme precum insula divizată Cipru, invadată de Turcia în 1974.
Mai 2013: Protestele împotriva planurilor lui Erdogan de reamenajare a parcului Gezi din Istanbul se transformă în demonstraţii fără precedent la nivel naţional împotriva a ceea ce criticii consideră a fi autoritarismul lui Erdogan. Erdogan îi descrie pe protestatari drept huligani şi vandali.
Decembrie 2013: Erdogan se confruntă cu o amplă anchetă de corupţie care implică înalţi funcţionari, membri ai cabinetului şi şeful unei bănci de stat. El o numeşte o "lovitură de stat judiciară" organizată de Fethullah Gulen, un cleric musulman stabilit în SUA, fost aliat al său înainte ca lupta pentru putere să-i ducă la despărţire.
August 2014: Fiindu-i interzis de regulamentele AKP să candideze pentru un al patrulea mandat consecutiv de prim-ministru, Erdogan câştigă în august primele alegeri prezidenţiale din Turcia şi începe să ceară o nouă Constituţie pentru a spori puterile şefului statului.
Iunie 2015: În premieră, AKP nu reuşeşte să obţină o majoritate parlamentară în alegeri. Dar, după ce partidele nu reuşesc să formeze o coaliţie, recuperează majoritatea în alegerile anticipate din noiembrie.
Iulie 2016: Soldaţi rebeli rechiziţionează tancuri şi elicoptere, atacă clădiri de stat şi Parlamentul şi ucid peste 250 de persoane într-o tentativă eşuată de lovitură de stat. Erdogan supravieţuieşte şi spune că mişcarea a fost orchestrată de reţeaua lui Gulen. Instituie starea de urgenţă şi procedează la arestări pe scară largă a presupuşilor membri ai reţelei din armată şi din sectorul public, dar şi privat. Ulterior, grupurile pentru drepturile omului şi aliaţii occidentali îşi exprimă îngrijorarea că Erdogan a folosit tentativa de lovitură de stat ca pretext pentru a înăbuşi disidenţa.
August 2016: Erdogan autorizează o ofensivă militară majoră în Siria - prima mare incursiune a Turciei într-o altă ţară din ultimele decenii - marcând prima dintre cele patru operaţiuni transfrontaliere.
Aprilie 2017: Un referendum aprobă un sistem prezidenţial executiv, acordând puteri considerabile Preşedinţiei. Erdogan făcuse o campanie intensă pentru aceste schimbări care ar atenua ceea ce el numea piedici în democraţiile parlamentare.
Iunie 2018: Erdogan câştigă alegerile prezidenţiale anticipate. AKP şi aliaţii lor naţionalişti MHP obţin o majoritate parlamentară.
August 2018: Începe o serie de crize economice şi de deprecieri puternice ale lirei, cu o criză monetară declanşată de tensiuni sporite cu Statele Unite şi alte ţări occidentale, precum şi de preocupările legate de opiniile economice nerecomandate ale lui Erdogan şi de influenţa acestuia asupra politicii monetare.
Martie 2019: Alegerile municipale la nivel naţional îi aduc prima înfrângere electorală a lui Erdogan în aproape două decenii. Candidaţii din alianţa de opoziţie formată din Partidul Republican al Poporului (CHP) şi Partidul IYI înving candidaţii AKP la primării în oraşe precum Ankara şi Istanbul.
Noiembrie 2019: Pe fondul tulburărilor din Libia, Turcia semnează două acorduri cu guvernul de la Tripoli privind frontierele maritime şi cooperarea militară. Rolul Turciei - trimiterea de consilieri militari, instructori şi luptători sirieni - a împiedicat forţele estice să captureze capitala.
Februarie 2020: Turcia şi Rusia ajung în pragul unei confruntări după ce zeci de soldaţi turci sunt ucişi în atacuri aeriene în regiunea siriană Idlib.
Supărată pe ceea ce consideră a fi o lipsă de sprijin occidental şi temându-se de un nou val de refugiaţi sirieni, Ankara afirmă că nu îi va mai opri pe aceştia să încerce să ajungă în Europa, în pofida unui acord din 2016 prin care Turcia se angaja să păstreze migranţii pe teritoriul său.
Decembrie 2020: Statele Unite impun sancţiuni Turciei şi industriei sale de apărare din cauza achiziţionării de către Ankara a sistemelor ruseşti de apărare antiaeriană S-400, împingând legăturile bilaterale la un nou nivel minim.
2021: Turcia începe să-şi repare legăturile regionale tensionate, inclusiv cu Armenia, Israel, Egipt, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. De asemenea, îşi intensifică vânzările de drone sofisticate către Ucraina, Polonia şi alte ţări.
Decembrie 2021: Economia suferă o criză valutară şi mai profundă în urma unei serii de reduceri neortodoxe ale ratei dobânzii. Lira atinge minime istorice, inflaţia urcă la cele mai ridicate niveluri din timpul guvernării lui Erdogan, iar popularitatea acestuia se prăbuşeşte.
Iulie 2022: Medierea turcă, alături de Naţiunile Unite, ajută la obţinerea unui acord care permite Ucrainei reluarea exporturilor de cereale pe mare, la cinci luni după ce începusr invazia Rusiei. Rolul lui Erdogan este considerat crucial datorită relaţiei sale cu preşedintele rus Vladimir Putin.
Februarie 2023: Turcia este lovită de cel mai grav cutremur din istoria sa modernă, cu peste 50.000 de morţi în sud-estul ţării. Locuitorii din zona calamitată se plâng de reacţia lentă a autorităţilor, în special în primele zile, ceea ce provoacă critici la adresa guvernului. Erdogan recunoaşte că răspunsul ar fi putut fi mai rapid şi a cerut "iertare oamenilor pentru deficienţele apărute în primele zile ale cutremurului".
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
