Filmul iranian "Ca peştele pe lună" a fost unul dintre marii câştigători ai celei de-a 22-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Producţia, regizată de Dornaz Hajiha, a fost distinsă cu Trofeul Transilvania, în timp ce Sepidar Tari, actriţa din rolul principal, a fost recompensată cu Premiul pentru "cea mai bună Interpretare".
Filmul, lansat în anul 2022, spune povestea unei familii de clasă medie din Iranul modern care se confruntă, dintr-o dată, cu o imensă problemă: fiul lor, în vârstă de nici 5 ani, încetează să vorbească. Copilul este consultat de un psiholog care oferă o soluţie radicală, mama, care se ocupa aproape în exclusivitate de educaţia şi toate nevoile copilului, va ceda rolul principal tatălui, ocupat cu job-ul în mare parte a timpului.
Veritabila revoluţie în educaţia micuţului Ilya zdruncină complet relaţia dintre Haleh şi Amir, despre care cei doi soţi vorbeau la superlativ în faţa psihologului: “Cred că suntem un cuplu normal, ne înţelegem foarte bine, avem o relaţie bună”. Cei doi ajung să fie convinşi că fiul lor are o problemă fizică, mai ales după ce soluţia psihologului nu pare să dea roade, însă când investigaţiile arată că Ilya e complet sănătos, gesturile lor ajung să fie extreme, atât unul faţă de celălalt, cât şi faţă de copil pe care-l învinovăţesc pentru ceea ce li se întâmplă. Cu toate astea, nu se străduiesc, în nici un moment, să-i înţeleagă perspectiva.
News.ro a discutat cu regizoarea Dornaz Hajiha la proiecţia din ultima zi a festivalului, una sold-out, la care a asistat şi actorul Geoffrey Rush, invitatul de onoare al TIFF.22. De altfel, Hajiha a fost distinsă şi cu "un premiu de după premiu", aşa cum a numit ea discuţia de aproape 45 de minute pe care a avut-o cu celebrul actor australian. Mai multe despre toate astea, în interviul exclusiv de mai jos:
Cum te simţi după ultimele 15 ore care au fost ca un carusel al emoţiilor?
Mă simt extraordinar! Bineînţeles, am primit marele premiul al TIFF, dar pe lângă asta, pe lângă atâţia oameni care au văzut filmul azi s-a numărat şi Geoffrey Rush. A fost nemaipomenit ce şi cât am vorbit cu el, o surpriză total neaşteptată pentru mine.
Ne poţi spune ce aţi povestit?
I-a plăcut foarte mult filmul. Mi-a spus să-i transmit actriţei mele principale că a fost uluitoare în rol, că ar trebui să ne continuăm colaborarea, ceea ce oricum era în plan, ea era în planurile mele pentru următorul film. Am discutat despre emoţiile şi dramatismul filmului, despre scenariu, m-a întrebat cum şi cât am lucrat la el, i-a plăcut felul am care am regizat. A spus că a spus că a fost filmat foarte bine. Cam asta a fost discuţia, mai pe scurt.
Deci întâlnirea cu Geoffrey Rush a fost un fel de premiu de după premiu.
Exact. Chiar te rog să notezi asta, exact am aşa am simţit.
Cum ai ajuns la un astfel de titlu, Ca peştele pe lună (Like a fish on the moon)?
Totul a pornit de la ideea că, spre exemplu, peştele nu are ce să caute pe Lună, aşa cum acest copil nu aparţine cutiei în care îl pune familia sa.
Adică nu se încadrează în peisaj (he doesn’t fit.).
Exact, asta e expresia corectă. Îmi aduc aminte că atunci când eram mică mama mea îmi povestea că bunica spunea tot timpul că sufletul acestui copil nu se încadrează în trup, iar acum că spui asta mi se pare că totul se leagă. Aşadar, cred că de acolo vine, de la faptul că el trebuie să fie într-un fel şi, pur şi simplu, nu e.
Filmul transmite multe inclusiv prin modul în care e filmat. Spre exemplu, am remarcat că o singură dată se întâmplă ca filmarea să fie făcută de la nivelul copilului, întotdeauna era din perspectiva părinţilor. Părinţii nu s-au coborât decât o singură dată la nivelul său, pentru a-l înţelege cu adevărat
Exact, pe final atunci în linişte, când mama lui deschide uşa de la balcon, apoi se pune la nivelul lui, ca să-i înţeleagă perspectiva sa asupra lumii.
Ideea din spatele filmului are legătură şi cu confruntările sociale din Iran sau cu poziţia femeii în familia tradiţională din ţara ta?
Nu pot nega. Oricine face filme îşi pune şi propriul trecut în ele. Cred că filmul spune multe despre ţară, despre societatea în care am crescut, dar acum că am venit în Europa de ceva vreme am observat că nu se aplică doar la mine în ţară (faptul că mama se ocupă, aproape în exclusivitate, de creşterea copiilor – n.red), ci este o chestiune des întâlnită şi aici.
Cât de greu a fost să lucrezi cu un actor-copil? Copiilor le place să vorbească mult, mai ales la vârsta asta?
Nu chiar atât de greu, din punctul acesta de vedere. Copilul pe care l-am ales (Shahdiyar Shakiba – n.red) era foarte vorbăreţ prin definiţie. Pot să spun, însă, că una dintre cele mai dificile părţi ale filmului a fost audiţia. Am întâlnit vreo 800-900 de copii până să ajung la o soluţie. În primă fază am selectat câţiva, i-am chemat la repetiţii, iar apoi am selectat din nou. E important cum alegi personalitatea copilului. Dacă alegi unul vorbăreţ ar trebui să-i repeţi într-una să nu vorbească. Apoi, la un moment dat, ai devenit frustrat, şi tu şi el, iar toată relaţia s-ar distruge. Dar el a fost un copil care n-a vorbit prea mult, aşa că nu am avut provocări în sensul acesta.
Filmul a fost turnat în întregime în Iran?
Da, am reuşit să filmăm tot în Iran, am avut noroc că s-au potrivit foarte bine şi peisajele, şi vremea. Avem multe locuri foarte frumoase şi foarte puţin cunoscute.
Şi a fost sau va fi proiectat şi acolo?
Aşa ar trebui, aşa ne dorim, încă nu e nimic stabilit.
Cum se prefigurează următorul tău proiect? Spuneai că ai început deja să lucrezi la el.
Se va numi Diaphonus (Diafan, uşor, translucid, în traducere liberă – n.red) şi e vorba despre două personaje care pot să devină unul. Am reuşit să obţinem finanţare din mai multe locuri, am pitchuit proiectul şi la Festivalul de la Cannes, aşa că sunt deja foarte avansată în ceea ce priveşte scrierea scenariului.
Ştiu că e eşti pentru prima dată în România, în Transilvania. Te-ai gândit la trei lucruri sau momente pe care le-ai lua cu tine acasă după experienţa de aici?
A fost uimitor, deşi nu pot spune că am reuşit să cunoscut Transilvania sau România foarte bine. Mi-am petrecut tot timpul în Cluj şi în festival, dar pot spune că mi-a plăcut foarte mult ce am găsit. Festivalul le-a avut pe toate, şi nu zic asta doar pentru că am câştigat marele premiu. Le spuneam şi prietenilor zilele trecute că mi-a plăcut mult publicul, mail ales faptul cei care nu sunt din industrie, se implică foarte mult în film, vin la final să-ţi pună întrebări, rămân la sesiunile de Q&A, nu renunţă, vin şi te întreabă. Apoi, mi-au plăcut party-urile, mâncarea şi vibe-ul general. Cred că asta m-a impresionat cel mai mult.
Interviu realizat pentru News.ro de Alin Şutea şi Patricia Fedorenco.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
