"Trilogia transilvană", de Miklós Bánffy şi "Simetria dorinţelor", de Eshkol Nevo, se află între cele nouă volume nominalizate la Premiul Cartea Anului, ediţia a XVIII-a, proiect al Uniunii Scriitorilor din România.
Juriul României Literare a fost alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Cristian Pătrăşconiu şi Angelo Mitchievici. Premiul va fi acordat în luna decembrie.
Publicaţiile nominalizate la Premiul Cartea Anului sunt: „Periscop literar” (ed. Semne), de Ştefan Cazimir, „Carnete maro” (ed. Cartea Românească), de Aurel Dumitraşcu, „Ion Vinea” (vol. 11, ed. Muzeul Literaturii Române), de Elena Zaharia-Filipaş, Magdalena Răduţă, „Compromisul. O istorie politică şi filozofică” (ed. Humanitas), de Alin Fumurescu; „Multe ar mai fi de spus. Poeme” (ed. Cartea Românească); „Simetria dorinţelor” (ed. Humanitas), de Eshkol Nevo, trad. Ioana Petridean; „Poezii 1971-2018” (ed. Şcoala Ardeleană), de Adrian Popescu şi „Eminescu, poem cu poem. Postumele” (ed. ALL), de Alex Ştefănescu, "Trilogia transilvană" (ed. Institutului Cultural Român), de Miklós Bánffy.
5 noiembrie - Gala Profit - Povești cu Profit... Made in Romania
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
Romanul "Trilogia transilvană" a apărut, în ultimele două decenii, în engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană şi olandeză, bucurându-se de o receptare entuziastă. Ediţia românească, în traducerea lui Marius Tabacu, include un Cuvânt înainte de Marta Petreu, un studiu introductiv şi un glosar, realizate de Lucian Nastasă‑Kovács.
Miklós Bánffy, conte de Losoncz (30 decembrie 1873, Cluj - 5 iunie 1950, Budapesta), scriitor, om politic şi grafician maghiar, a fost descendentul unei vechi familii de aristocraţi din Ardeal. După studii de drept la universităţile de la Cluj şi Budapesta şi un doctorat în drept şi ştiinţe administrative, este ales, în 1901, deputat în Parlamentul maghiar. Între 1912 şi 1918 a condus Teatrul Naţional şi Opera de Stat de la Budapesta, acordîndu-i, în această calitate, o susţinere importantă compozitorului Béla Bartók. Între aprilie 1921 şi decembrie 1922 a fost ministru de Externe al Ungariei. În 1926 s-a stabilit la Cluj, primind cetăţenia română. Îşi continuă activitatea pe tărâm cultural ca redactor-şef al revistei Erdélyi Helikon. În 1943 poartă discuţii secrete, la Bucureşti, cu Iuliu Maniu, în vederea unei ieşiri concomitente din război a Ungariei şi României, iar în 1944 pledează pentru ruperea de către Ungaria a alianţei cu Germania. În septembrie 1944 îl convinge pe Miklós Horthy să accepte evacuarea fără luptă a forţelor armate din Cluj, salvând astfel oraşul de la distrugere.
Castelul de la Bonţida al familiei Bánffy, cel mai mare complex de edificii în stil baroc din Transilvania, descris drept Versailles-ul ardelean, este jefuit şi incendiat de trupele germane în retragere. Expropriat în 1945 şi exclus din viaţa literară în 1946, a părăsit, în 1949, Clujul şi s-a alăturat familiei stabilite deja la Budapesta, unde se va stinge în anul următor. Conform propriei dorinţe, rămăşiţele sale pămînteşti au fost aduse în 1976 în cimitirul central Házsongárd din Cluj. Alături de "Trilogia transilvană", publicată între 1934 şi 1940, opera sa mai cuprinde piese de teatru, între care "Legenda soarelui" (1906) şi "Marele senior" (1913), nuvele, precum şi lucrări de grafică.
"Bánffy este un povestitor înnăscut", spunea scriitorul Patrick Leigh Fermor.
"La nivelul celor mai bune lucrări de ficţiune pe care le-am citit, precum Anna Kareninaşi Război şi pace contopite într-o singură operă. Dragoste, sex, oraş, provincie, bani, putere, frumuseţe şi patosul unei societăţi care nu-şi poate preveni propria distrugere", potrivit lui Charles Moore de la The Daily Telegraph.
"Cel mai vociferant era Kirkocsa, măcelarul armean, de la capătul din stânga al mesei, cu gulerul descheiat la gâtul lui mătăhălos, care şfichiuia cu pumnul prin aer la fiecare frază, gata parcă să izbească cu barda în căpăţâna boului, iar cel mai tăcut stătea preotul ortodox, care nu scotea nici un cuvânt, dar i se întrezărea pe sub mustaţă un zâmbet mijit la colţul gurii. Trecu o oră, trecură două, iar atmosfera devenea din ce în ce mai încinsă. Farmacistul era cât pe ce să se ia la harţă cu morarul, fără ca vreunul să‑şi poată duce vorba la bun sfârşit, pentru că erau mereu întrerupţi dintr‑o parte sau alta, fie de vocea tunătoare a măcelarului, fie de răguşeala piţigăiată a medicului. Uitaseră deja demult că se întruniseră în cinstea deputatului lor, de la care ar fi vrut să afle veşti din capitală. Vorbeau cu toţii de‑a valma, învrăjbiţi, strigau în gura mare ce ar fi făcut ei dacă ar fi fost în locul lui Gyula Justh, al lui Samuel Barra sau al lui Ugron – mai bine zis, ar fi vrut să zică, dacă nu ar fi fost întrerupţi de alţii, de cei care ştiau şi mai bine ce ar fi trebuit să facă. Timpul se scurgea odată cu vinul. După o vreme, în încăpere puteai să tai fumul cu cuţitul, iar zarva era de nedescris: „Să nu mai plătim impozite! Nu mai avem nevoie de armată! Să înarmăm poporul şi să pornim spre Viena!“ – strigau toţi, cît îi ţineau bojocii" (fragment din volumul I)
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
