"Să-mi trimiţi un cuvînt din cînd în cînd", volum despre dragostea dintre doi tineri despărţiţi de Gulag, scris de Orlando Figes, a apărut la editura Polirom, în ediţie digitală, tradus de Daniela Rogobete.
"Să-mi trimiţi un cuvînt din cînd în cînd" este extraordinara poveste de dragoste dintre doi tineri din Moscova, Lev şi Svetlana. Despărţiţi timp de paisprezece ani de al Doilea Război Mondial şi de Gulag, ei au rămas credincioşi unul altuia şi au lăsat în urmă un uimitor monument închinat iubirii lor: 1.500 de scrisori, corespondenţa lor din perioada în care Lev s-a luptat să supravieţuiască în unul dintre cele mai faimoase lagăre de muncă ale lui Stalin. Introduse şi scoase pe furiş din lagăr de diverşi muncitori şi funcţionari, aceste scrisori, necenzurate, au o francheţe frapantă, lăsîndu-ne să pătrundem în lumea interioară a doi oameni.
Orlando Figes spune povestea Svetlanei şi a lui Lev cu o înţelegere şi o căldură remarcabile, reconstituind în mod impresionant lumea în care ea s-a desfăşurat. Corespondenţa lor este singura consemnare în timp real de o asemenea amploare a vieţii în Gulagul lui Stalin, dar cititorul este fascinat şi de povestea unui cuplu care, deşi prins în vâltoarea istoriei, îşi menţine viu devotamentul.
28 noiembrie - Profit Financial.Forum
Orlando Figes este profesor de istorie la Colegiul Birkbeck, Universitatea din Londra. Este autorul a numeroase cărţi despre istoria Rusiei, dintre care la Editura Polirom au apărut: Revoluţia Rusă, 1891 1924. Tragedia unui popor (2016), Dansul Nataşei. O istorie culturală a Rusiei (2018), Crimeea. Ultima cruciadă (2019) şi Vorbind în şoaptă. Viaţa privată în Rusia lui Stalin (2019).
"Draga mea Sveta, încă eşti alături de mine oriunde sunt. Dacă mi vine ceva drăguţ în minte - o melodie sau un fragment din Puşkin sau Burns, sau vreo pictură –, mă gândesc la tine şi te văd, îţi văd chipul şi ochii, şi mi e mai uşor să mi amintesc zâmbetul tău. Nu ştiu dacă e bine că ţi scriu despre toate astea – le aş scrie pentru mine, şi nu pentru tine, dar nu pot să nu scriu. Sveta, Sveta mea, draga mea Sveta. Când aud o melodie care ştiu că ţi place, mi se pare că o ascult împreună cu tine şi sunt mai liniştit, mai apt să îndur totul. Devin mai bun cu oamenii. Sveta mea, cât de minunat e că exişti, că întotdeauna şi în toate - în poezie sau în proză, în muzică sau chiar în diagramele circuitelor mele – te văd doar pe tine".
"Dragul meu Lev, a trecut deja o săptămână şi nu am scris nimic. Am recuperat orele de somn, am stat la soare, toţi îmi spun că m am mai luminat puţin. Sunt cuminte, mă port rezonabil, nu plâng. Încerc să nu mă gândesc la tine, dar am vise în care te văd ca prin ceaţă. Îmi impun o disciplină severă aşa încât să nu mă gândesc la scrisorile tale, la ce conţin ele, la ce se poate şi ce nu. Nu mă simt prea rău aici, dar acum vorbeşte capul meu, nu inima. Nu reuşesc să mă bucur de lac, de pădure sau de aerul curat cu toată fiinţa mea. Trupul meu se relaxează, dar sufletul nu".
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
