Când se iveşte ocazia să alergi un maraton în deşert în Israel nu are cum să nu-ţi apară un zâmbet care să transmită un mesaj autoironic de tipul „Da, sigur, păi nu sunt eu Superman?”. Ideea încolţeşte însă, nevoia de a ieşi din zona de confort creşte fără sens şi te trezeşti într-o bună zi în mijlocul pustietăţii, lângă Eilat, cu 42 de kilometri de incertitudini, speranţe, soare, temeri, frământări, neputinţe şi dorinţe înaintea ta.
După 3 ore şi 14 minute, timp în care toţi diavolii au ieşit la iveală, totul se va fi sfârşit şi vei rămâne în minte cu o experienţă pe care probabil nu o vei uita niciodată.
De la Maratonul Internaţional Bucureşti nu ai mai alergat deloc, dar în mintea ta te-ai văzut în nenumărate rânduri fugind printr-un deşert, secătuit de vlagă şi orice urmă de hidratare. Coşmarul devenea însă un vis frumos atunci când îţi închipuiai imaginea propriului corp, supraponderal pentru un om care aleargă maratonul, în faţa porţii pe care scrie „Finish”. Oare se poate? Dacă oamenii ăia, la celelalte ediţii, au putut, tu de ce să nu poţi? Doar ai auzit în nenumărate rânduri în copilărie expresia „Dar ce, ei au mai multe picioare, mai multe mâini? Sigur că poţi”.
E vorba de o barieră, în primul rând mentală, peste care îţi doreşti să treci. În Bucureşti, pe asfalt, în zona în care eşti obişnuit, având în minte siguranţa de a te putea hidrata e altceva, dar deşertul sperie şi face din tine o fiinţă plină de temeri.
Pregătirile pentru cursă dau peste cap centrul micului orăşel-staţiune din sudul Israelului, chiar dacă maratonul internaţional nu este unul care să depăşească 4.000 de participanţi. De la expoziţie poţi cumpăra de la ceasuri, ochelari şi diverse accesorii de alergat până la geluri de hidratare şi energie. De care cu siguranţă vei avea nevoie în timpul cursei. Trei sunt de ajuns îţi spui, gândindu-te că alte două batoane calorice ar trebui să-ţi dea energia necesară pentru a ajunge la linia de finiş.
În ziua premergătoare maratonului e musai să te hidratezi cum trebuie, după ce zilele de dinainte petrecute în Tel Aviv te-ai răsfăţat cu berea locală, destul de scumpă, undeva pe la 25-30 de lei, dar bună. Imperios necesar este să te culci devreme pentru că startul e la 6 dimineaţa, temperaturile ajungând la amiază şi la 30 de grade. Nu prea poţi să dormi şi când o faci visezi din nou că suferi de sete prin pustietate. Te scoli transpirat, uitându-te la ceas speriat că a sunat alarma şi nu ai auzit-o. Dimineaţa e grea, micul dejun la ora 5 rămâne suspendat undeva între esofag şi sistemul digestiv, oricât de multe lichide ai înghiţi. Mulţi spun că pastilele enrgizante şi gelurile ar fi apă de ploaie, că nu îţi vor folosi la nimic în cursă fără o pregătire fizică temeinică, dar măcar placebo funcţionează.
Minutele trec repede, timpul parcă zboară. Dacă s-ar întâmpla aşa şi în timpul cursei, ce bine ar fi! Şi te trezeşti din cauza emoţiilor, poate şi din cauza temperaturii destul de scăzute, undeva pe la 10-12 grade, că trebuie să stai la coada de cel puţin 50 de persoane formată la cele 5 toalete ecologice. Şi minutele zburdă şi speaker-ul evenimentului anunţă participanţii să se pregătească şi tu nu mai ajungi în faţă. Le rogi pe cele 5 americance din faţa ta să-ţi dea întâietate pentru că urmează să pleci în maraton, celelalte curse, de semimaraton, 10 şi 5 kilometri fiind programate la distanţe de 10 minute.
Hai cu „Doamne ajută!” înainte, pleci în cursă la timp, pornind aplicaţia pentru alergat pe cele două telefoane mobile din dotare. Primii trei kilometri sunt prin oraş, circulaţia închisă, se aud doar tropăitul alergătorilor şi glasurile românilor şi nu pricepi ce ar avea de comunicat după patru zile de pălăvrăgeală continuă. La kilometrul trei e primul punct de hidratare, iei o sticlă de apă care te face să scapi de uscăciunea gurii cauzată de gelul pe care l-ai îngurgitat înainte de plecare.
Urmează o mică porţiune pe un drum de ţară în care te gândeşti că-ţi murdăreşti pantofii de alergat din cauza prafului aşezat în strat destul de gros. Gândul dispare însă de la kilometrul 5, când începi să înţelegi ce înseamnă deşertul. Pietrele care te-ar putea arunca în cap în orice moment şi nisipul destul de adânc care te face parcă să alergi pe loc fac să dispară grija că ţi-ai prăfui încălţările. În plus, aşa cum arăta şi harta traseului începe drumul abrupt, pe dealuri, catalogat însă de organizatori ca fiind moderat. Ok, moderat, moderat, dar de ce gâfâi în halul ăsta? După trei urcuşuri eşti fleaşcă de transpiraţie, gura uscată, iar aplicaţia telefonului te anunţă că te mişti un pic mai repede decât un melc codobelc.
Oare ce înseamnă traseu cu dificultate ridicată, marcat pe hartă cu roşu? Gândul la ceea ce urmează te doboară din punct de vedere psihic. Apare pentru prima dată întrebarea: „De ce oare m-am înscris eu la maraton, nu puteam să aleg şi eu 10 sau 21 de km? Ce mi-o fi trebuit?”
Şi vine! Pante cu un teren plin cu pietre ascuţite, un drum lung, care parcă nu se mai termină. Muşchii încep să doară din ce în ce mai tare, şi n-ai parcurs nici măcar un sfert din traseu. Singura plăcere e peisajul extraterestru. Munţi roşiatici într-o parte cu deşert galben în cealaltă, stânci sfărâmicioase şi câte un copac acacia uscat din loc în loc, toate compun un tablou din care lipsesc doar marţienii pentru a deveni SF. Te opreşti să faci câteva poze, chiar dacă se duce la vale timpul pe care sperai să-l obţii în cursă. Oricum picioarele simt nevoia de puţină odihnă în povârnişurile astea deşertice. Trec ceilalţi competitori pe lângă tine de te întrebi dacă nu cumva sunt gloabele lui Făt-Frumos şi toţi au beneficiat la micul dejun de jăratic în timp ce ţie ţi-au rămas ouăle fierte în gât.
Nahal Netafim, albia unui pârâu care a trecut odinioară prin zonă, va rămâne în minte ca fiind cel mai neprietenos teren pe care ai alergat vreodată. O piatră zdravănă pe care o iei în vârful pantofului te face să zvâcneşti din toţi rărunchii în încercarea de te menţine pe două picioare. Altfel, te vedeai zdrelit pe tot corpul aşa cum a păţit americanul pe lângă care ai trecut cu câteva minute înainte. Şi apoi începe şi porţiunea cu nisip. Nisip adânc, ca pe plajă la Mangalia, numai că acolo e plan drept, aici trebuie să urci. Îţi spui în minte că n-ai avut minte când ai crezut că poţi face 42 de kilometri în deşert. Asta e, o să abandonezi şi gata. „Cum să abandonezi, mă? Ce abandon? Ai două picioare, două mâini, ca şi ceilalţi, de ce să renunţi?” „Păi nu mai pot, creierul, corpul, totul îmi spune să mă opresc. Urcuşul ăsta mă omoară, nu mai pot”. Dialogul se poartă în cap între două fiinţe despre a căror existenţă nu aveai habar. Dar le auzi bine, pentru că vorbesc tare, răspicat, aproape că se ceartă.
De la kilometrul 15 sunt vreo doi kilometri de coborâre. E bine. De fapt, în primă fază e bine, viteza creşte vertiginos, cunoşti în sfârşit beneficiile greutăţii în plus. Newton devine prietenul tău. Asta până când frânele încep şi ele să se erodeze, folosind în parte aceiaşi muşchi ca şi la urcare. O nouă piatră aşezată parcă înadins pentru a te face pe tine să te lungeşti cât eşti de lat, te arcuieşte, dai din aripi, arunci cât colo sticla cu apă din mână. Totul pentru o aterizare lină care să lase urme cât mai uşoare pe corpul "adonisian", mare fan al unui alt zeu, Bachus. Ratezi la mustaţă o căzătură de zile mari, dar ai un nod în gât de parcă te-ar fi încolţit o haită de câini şi părul pare o claie de paie, tot în sus. Abia după vreo 5 minute îţi revii. Asta pentru că eşti nevoit să te opreşti şi să scoţi o găletuşă de nisip din pantofii cărora încep să le placă picioarele obosite şi muşcă din ele. Dacă te opreşti, într-un minut eşti plin de muşte, gata să devoreze orice nu e în mişcare. Îţi spui că trebuie să fie o specie aparte de muscă, adaptată la deşert şi care se hrăneşte cu alergători fără minte. Aşa că hai din nou la drum.
Iar urcuş, încerci să alergi, dar balamalele scârţâie din ce în ce mai tare, nu mai ţin. Trebuie să ajungi la altitudinea de 286 de metri, prin nisip adânc. Pur şi simplu inuman. Trage, dă-i tare!. Dar nu se mai poate. Scoţi telefonul şi vezi că rulezi cu viteza ameţitoare de 10 minute pe kilometru. Ca o plimbare pe Calea Victoriei. S-a dus timpul, nicio şansă să mai intri sub limita stabilită la plecare. „Gata, nu mai pot, «c’est fini la comedie». Mă opresc şi gata”, auzi vocea din cap. „Bine, bine, te opreşti, dar cum pleci de aici? Eşti în mijlocul deşertului. Ce faci, aştepţi să vină vreo maşină de salvare după tine?”, vine şi răspunsul. N-ai ce să faci, te fereşti de penibil, aşa că tragi de tine, doar nu o să rămâi să te bâzâie musca. În plus parcă arăţi mai bine decât polonezii ăia în vârstă. Unul dintre ei, din cauza efortului şi probabil din cauza lipsei hidratării îşi varsă parcă şi mintea. Zice că e OK, că trebuie să se odihnească un pic. Peste două minute avea să plece din nou în cursă.
Prima jumătate e gata. Aşa cum te simţi şi tu, gata. Doborât fizic şi psihic. Gata să clachezi la fiecare pas. Doar frica de a nu te împiedica de pietre îţi ţine spiritul viu. Ah, coborâre. „Nu mă las, e zona mea, dă-i drumul la picioare”, îţi spui cu un avânt venit de nicăieri. Şi ajungi din nou la o viteză apropiată de ceea ce-ţi doreai, undeva sub 6 minute pe kilometru. Din nou un urcuş, dar mai omenesc de data asta, se poate alerga.
În zare vezi o maşină a armatei israeliene. Oare ce căuta prin deşertăciunea asta? Nişte sârme care traversează drumul te fac să te gândeşti că aici a fost o zonă de conflict în urmă cu ceva timp. Sari peste ele fără să te gândeşti prea mult. Ajungi lângă maşina de teren a armatei, unde fete de până în 20 de ani, înrolate în serviciul militar împart sticle cu apă şi geluri energizante. Sunt bine dispuse, vesele, cântă şi te încurajează. Le spui că pentru ele, cu antrenamente zilnice, poate o fi uşor, pentru tine mai greu. „Hai, hai că poţi”, le auzi strigându-ţi din spate.
Rămâi din nou singur, cărând după tine picioare de plumb care şi-au pierdut menirea, refuzând să înainteze. Te apropii de un alt alergător, care rulează mai încet. Îţi trece prin minte că nu se poate mai încet decât tine, dar uite că se poate. Alergi cu el o bucată de drum, te plângi de greutatea traseului, îl întrebi dacă a mai alergat Maratonul Deşertului de la Eilat. „Da, am alergat şi anul trecut, stai liniştit că în doi kilometri vom coborî şi apoi până la final e plan drept”, spune israelianul. Când află timpul tău de la Maratonul Bucureşti începe surprinzător să te încurajeze. „Go, man, go! You are strong! Go! You will see, you are strong”. De unde avea omul ăla atâta putere de convingere nu aveai să afli vreodată, dar te duci, începi din nou să alergi la viteză cât de cât normală, cu o putere venită parcă de nicăieri. Şi israelianul avea dreptate. Ultimii 10 kilometri sunt relativ uşori comparativ cu primii 22. Încep să apară oaze de verdeaţă, culturi de ceapă, sere de legume, plantaţii întregi de palmieri, bazine cu apă pentru desalinizare şi munţi întregi de sare. Semn că se apropie oraşul Eilat.
Un grup de copii de la ultimul punct de hidratare anunţă că mai sunt doar doi kilometri. Ultimii doi. Intri în oraş, treci printre turişti pe promenada luxoasă, la umbra palmierilor, spre Club Hotel Eilat, unde e capăt de linie. Unii se dau într-o parte, oarecum speriaţi de nebunul care aleargă cu sticla de apă în mână, murdar şi jigărit ca un câine fără stăpân. Alţii aplaudă, te încurajează. Eşti impresionat, te aştepţi să apară din moment în moment poarta de finiş. Acum parcă ai mai putea să alergi, ai avânt. Şi dintr-o dată pe neaşteptate se iveşte finalul. E gata. Speakerul anunţă „performanţa” ta şi când află că eşti din România, începe să cânte „Zi una mai săltăreaţă”, de juri că l-ai reîntâlnit pe Gică Petrescu.
După 3 ore şi 14 minute, timp în care toţi demonii au ieşit la iveală, totul ia sfârşit şi rămâi în minte cu o experienţă pe care probabil nu o vei uita niciodată. Mă rog, aproape toţi, mai rămâne unul care să te facă să te lauzi cu o performanţă pe care nu o vei atinge niciodată, timpul real fiind cu două ore mai mult.
De la prima cursă, cea de la Maraton la Atena, a lui Phidippides, până în epoca în care nu mai avem nevoie de mesageri pentru a ne transmite informaţii, dar în care războaiele nu au luat sfârşit, maratonul a fost mereu un simbol al victoriei. Acum 2500 de ani a fost despre victoria atenienilor asupra perşilor, izbânda unui ideal, al unei cetăţi formate din oameni liberi. Astăzi, pentru fiecare individ care alege să se înscrie în această cursă, este victoria asupra sinelui, asupra propriilor temeri. Şi, da, maratonul este şi despre libertatea dobândită după ce ţi-ai învins limitele.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
