Izidor Ruckel, fost pacient al spitalului de copii cu dezabilităţi din Sighetul Marmaţiei, a povestit, joi, calvarul celor nouă ani petrecuţi în centrul de plasament, până să fie înfiat de o familie din Statele Unite, la începutul anilor '90.
„Am fost adoptat în 1991 din plasamentul din Sighetul Marmaţiei. Viaţa mea înainte de Revoluţie era foarte diferită alături de cei 300 sau 400 de copii cu care am crescut. Noi nu am ştiut că se poate trăi mai bine, pentru că nu ne-a învăţat nimeni. Dacă o persoană venea să-ţi dea în cap fără să fi făcut nimic era foarte normal. De multe ori, copiii au plătit pentru greşelile adulţilor. Copiii nu au cerut să se nască, dar în cele din urmă ei sunt cei care au plătit preţul cel mai mare. Instituţiile au fost create pentru ca aceşti copii să aibă un loc în care să trăiască şi să se dezvolte. În schimb, au devenit un coşmar pentru aceştia. Doar în instituţia mea cei mai mulţi dintre copii s-au îmbolnăvit atât fizic, cât şi psihic. Nu pentru că ei ar fi fost bolnavi atunci când au intrat în acest centru, ci pentru că centrul este cel care i-a îmbolnăvit. Cea mai mare grijă a mea astăzi este cea din punct de vedere medical. Medicaţia pe care au primit-o aceşti copii, nu doar că nu i-a ajutat să se vindece, ci i-a îmbolnăvit mult mai rău şi în multe cazuri i-a condus la moarte”, a precizat Izidor Ruckel, joi, în cadrul unei conferinţe de presă organizată de Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) cu ocazia depunerii unei plângeri penale pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi de moartea a 771 de copii, înainte de 1989, în trei cămine spital.
Izidor Ruckel a mai arătat că cea mai neagră amintire a celor nouă ani petrecuţi în centrul de plasament a fost când o infirmieră nemulţumită de munca pe care a prestat-o l-a bătut cu o coadă de mătură. „M-am născut în Tuşnad. Aveam poliomielita şi, la 6 luni, o femeie i-a spus mamei să se ducă la Sighetul Marmaţiei că acolo mă pot ajuta. M-a dus şi m-a lăsat la Leagănul de copii până la 3 ani. Acolo a venit un doctor şi a ordonat să mă trimită la orfelinatul pentru copii cu dizabilităţi din Sighetul Marmaţiei unde am stat până la 11 ani. Am crezut că o să mor într-o noapte pentru că nu am putut să am grijă de ceilalţi copii. Unei femei nu i-a plăcut cum am ajutat-o la muncă şi m-a bătut mult pe mine şi pe un alt băiat cu o mătură, încât am crezut că mor. Mi-au dat medicamente când eram bolnav. De fiecare dată vomitam. Îmi era foarte rău. Am crezut că nu o să mai trăiesc”, a mai povestit fosta victimă a centrului de plasament.
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
20 noiembrie - Eveniment News.ro - Orașul meu - Acasă și la birou
Ruckel a mai declarat că, atunci când s-a întors în vizită după 10 ani la centrul de plasament condiţiile de trai s-au îmbunătăţit, însă mentalitatea şi comportamentul personalului faţă de copii bolnavi era aceleaşi.
„Aceste instituţii destinate copiilor cu dizabilităţi au fost create în mod special pentru a nu fi descoperite vreodată. Plasamentul din Sighetul Marmaţiei era izolat, în munţi. Guvernul României nu avea habar despre existenţa acestora, deşi erau instituţii publice. Instituţiile statului aveau menirea să verifice condiţiile din aceste instituţii şi nu au făcut-o niciodată. După 10 ani m-am întors să vizitez amplasamentul. Câteva lucruri s-au schimbat în bine, însă comportamentul personalului faţă de copii a rămas acelaşi, nu s-a schimbat absolut deloc. Am fost surpris. La fel şi mirosul. Era acelaşi ca dinainte de Revoluţie”, a mai arătat cel care şi-a petrecut copilăria într-un spital comunist.
El a mai precizat că hrana a fost ani de zile foarte proastă, la fel medicamentaţia prescrisă de personalul medical al centrului de plasament.
„Căminele spital au evoluat în aceste adevărate depozite care au găzduit copii cu dizabilităţi. Dacă aceşti copii ar fi beneficiat de condiţiile pentru care au fost trimişi acolo, astăzi am avea o generaţie între 30 şi 40 de ani mai numeroasă care să contribuie la bună funcţionare a societăţii. În schimb, astăzi ne confruntăm cu un număr mare de supravieţuitori care locuiesc pe străzi sau în alte instituţii de ocrotire. Nouă ani dimineaţa am băut numai lapte, câteodată cu pâine. Nouă ani în fiecare dimineaţă. După masă şi seara ne mai schimbau puţin mâncarea, adică o zi mămăligă, altă zi fasole, altă zi varză sau cartofi. După care se repeta totul. (...) Înainte de 1989 persoanele cu dizabilităţi erau pur şi simplu împiedicate sa iasă în public, să meargă pe stradă. Cred că o nouă generaţie va schimba România şi sunt recunoscător să fiu aici şi să reprezint această cauză. Mulţi oameni din România nu ştiu ce s-a întâmplat pe vremea lui Ceauşescu cu plasamentele şi când le arăt dovezile sunt surprinşi şi nu le vine să creadă că a existat aşa ceva în România. Cred că a venit timpul să reparăm greşelile trecutului şi să-i aducem pe cei vinovaţi în faţa justiţiei”, a mai arătat Izidor Ruckel.
În cadrul aceleaşi conferinţe de presă, Radu Preda, preşedintele IICCMER, a arătat că de cele mai multe ori, în spitalele cămin care adăposteau copii cu dizabilităţi, aceştia erau sedaţi, principala preocupare a personalului fiind liniştea deplină.
„Majoritatea medicamentelor, dacă vom reuşi să facem rost de lista lor, vom observa că erau sedative. În toate mărturiile pe care le avem, obsesia personalului din aceste instituţii era ca minorii să nu facă gălăgie. Să fie cât se poate de liniştiţi, de aceea apelau şi la măsuri extreme. Îi legau de paturi, îi ţineau în nişte cuşti. Regimul comunist, pe fundalul unei politici pro-nataliste care avea în vedere cantitatea dar nu şi calitatea vieţii a hrănit ideologic şi faptic aceste forme de abuz. Pe noi ne interesează inclusiv responsabilitatea politică pentru că cineva a dat ordin că aceste lucruri să se întâmple, le-a făcut posibile. Elita politică de atunci de la nivel judeţean este responsabilă de aceste atrocităţi. Toate Sfaturile Populare de dinainte. Sunt şi oameni în viaţă cu pensii foarte bune care au supervizat activitatea unor astfel de instituţii. Numirea în toate aceste instituţii era politică”, a completat Radu Preda.
Izidor Ruckel este unul din zecile de mii de orfani neglijaţi descoperiţi de presa occidentală atunci când România, recent eliberată de comunism, şi-a deschis porţile în 1990. ABC News 20/20 a realizat mai multe reportaje care dezvăluiau adăpostirea inumană a copiilor cu dizabilităţi, inclusiv o poveste despre Izidor, pe când avea 10 ani, şi prietenii săi din orfelinat. Un cuplu din San Diego, Danny şi Marlys Ruckel, au aflat povestea sa şi l-au adoptat în 1991.
Izidor s-a născut sănătos, cel de-al treilea copil din familia sa, dar la 6 luni s-a îmbolnăvit grav. După o îndelungată internare, picioarele sale s-au strâmbat, iar doctorii i-au informat părinţii că acesta a contractat o boală necunoscută. Părinţii săi l-au lăsat acolo şi nu s-au mai întors. La vârsta de 3 ani, oficialităţile l-au transferat la Spitalul pentru Copii Irecuperabili, situat în Sighetu Marmaţiei.
Timp de 8 ani, Izidor a supravieţuit unor condiţii înfiorătoare, până când s-a rugat cu îndrăzneală de un vizitator american să îl ajute pe el şi pe prietenii lui: „Duceţi-ne în America.”
După sosirea în Statele Unite, doctorii au stabilit că acesta contractase poliomelita pe când era copil şi că avea nevoie de mai multe operaţii. În cele din urmă, doctorii i-au putut salva picioarele, concepând o proteză detaşabilă pentru că acesta să poată funcţiona independent.
În 2001, ABC News 20/20 l-a însoţit pe Izidor, atunci în vârstă de 21 de ani, pe parcursul primei sale vizite înapoi în România. Producătorii au surprins reuniunea cu familia sa de origine. De asemenea, Izidor a vizitat căminul spital în care a crescut, unde condiţiile se îmbunătăţiseră pentru unii copii, dar nu şi pentru cei cu dizabilităţi grave. În plus, unii dintre prietenii săi vechi depăşiseră vârsta în care mai puteau primi ajutor social şi fuseseră externaţi pentru a cerşi pe stradă sau fuseseră transferaţi la un azil de bătrâni.
Călătoria l-a inspirat pe Izidor să îşi scrie autobiografia, "Abandonat pe viaţă", în speranţa ca povestea sa poate ajuta alţi orfani. Animat de experienţa sa şi de dorinţa de a fi o voce pentru cei lăsaţi în urmă, Izidor a devenit un promotor pentru drepturile orfanilor, intrând în parteneriat cu mai multe organizaţii pentru a atrage atenţia asupra problemelor cu care aceştia se confruntă.
Izidor a lucrat cu cineastul Alex King la realizarea documentarului Dată fiind soarta noastră [Given Our Chance] despre adopţiile internaţionale şi orfanii români, care a primit Premiul Platinum Remi la Worldfest-Houston Internaţional Film Festival şi premiul My Hero la My Hero Internaţional Film Festival.
Izidor lucrează ca voluntar pentru organizaţia Love Light România, situată în Ighisu-Nou, care oferă sprijin copiilor, adolescenţilor şi familiilor afectaţi de HIV/ SIDA din România.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismlui (IICCMER) a anunţat, joi, că a depus o sesizare penală la Parchetul General privind tratamentele neomenoase aplicate în perioada comunistă în căminele spital din Cighid, Pastraveni şi Sighetul Marmaţiei, care au avut drept consecinţă moartea a cel puţin 771 de copii. Reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) au depus la parchet 1442 de documente, fiind vizate peste 100 de persoane, de la directori până la femei de serviciu care au lucrat în aceste centre de plasament.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
