Izolarea socială şi singurătatea fac parte din experienţa exilului, dar pentru persoanele în vârstă care au fost nevoite să plece din Ucraina din cauza războiului declanşat de Rusia în urmă cu un an se poate dovedi o povară greu de suportat, relatează Reuters.
Tamila Melnicenko, în vârstă de 82 de ani, are o ultimă dorinţă: să fie înmormântată în Ucraina. În urmă cu un an, ea a fost alungată de invazia rusă, iar acum îşi petrece zilele într-un azil de bătrâni din Polonia, tânjind după viaţa pe care a trebuit să o lase în urmă. Fosta asistentă medicală citeşte clasici ucraineni şi ruşi şi memorează poezii sau se plimbă pe coridoarele înguste în cârje pentru a se ţine ocupată în timp ce zilele trec încet.
Gândurile ei se întorc constant în Ucraina, acolo unde a trăit toată viaţa şi şi-a crescut familia.
"Sunt bătrână, vreau să mor acolo (la Kiev). Acum nu ştiu unde voi muri", a declarat ea pentru Reuters. "Nu deranjez pe nimeni, personalul de aici este foarte util, primesc mese calde. De ce altceva ar mai avea nevoie o persoană în vârstă?", spune ea în camera mobilată sărăcăcios, pe care o împarte cu alţi doi refugiaţi, din căminul din Glogoczow, în sudul Poloniei. "Dar vreau să mă întorc în Ucraina", mărturiseşte ea.
Ştie că nu ar fi putut rămâne în Kiev. Când s-au declanşat alertele de raid aerian, se afla în apartamentul ei de la etajul patru, singură şi într-un scaun cu rotile. Văduva şi singura ei fiică, Oksana, au decis să plece împreună cu fiul Oksanei. Un vecin le-a dus cu maşina până în vestul Ucrainei şi apoi au luat trenul într-o călătorie istovitoare spre Polonia.
"Ne-am gândit că este doar pentru o lună şi nu am luat nimic cu noi. Am lăsat chiar şi vase nespălate în chiuvetă", povesteşte Tamila Melnicenko.
A petrecut primele luni în casa unei familii poloneze, dar din cauza dificultăţilor sale cu mersul, fiica ei a plasat-o în azilul de bătrâni plătit de serviciile sociale poloneze. Nu ştie cât timp va trebui să rămână acolo şi nici dacă se va mai întoarce vreodată în Ucraina.
Mai mult de 9 milioane de ucraineni - majoritatea femei, copii şi bătrâni - au făcut o călătorie similară în Polonia în săptămânile şi lunile de după invazie. Mulţi dintre ei s-au întors acasă, dar aproximativ 1,5 milioane au rămas, potrivit estimărilor poliţiştilor de frontieră polonezi.
De la începutul războiului, 76.000 de ucraineni cu vârsta de peste 60 de ani s-au înregistrat la autorităţile poloneze - lucru necesar pentru ca refugiaţii să aibă acces la asistenţă medicală şi beneficii sociale.
Potrivit unui raport realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de Oficiul General de Statistică din Polonia, aproape două treimi dintre respondenţii cu vârsta de peste 55 de ani au declarat că beneficiază de sprijin pentru a face faţă unei afecţiuni psihice care le afectează funcţionarea zilnică.
Strategii de supravieţuire
Pentru a face faţă presiunii, unii, precum Tatiana Potapova, în vârstă de 62 de ani, au încercat să creeze legături în cadrul noilor lor comunităţi.
În Cracovia, Potapova participă la cursuri de limba poloneză la fundaţia locală Zustricz, care organizează, de asemenea, întâlniri între pensionarii ucraineni şi polonezi care caută un nou sentiment de apartenenţă. Acest lucru o face să meargă mai departe.
Potapova a fost chimist la Institutul de Radiologie Medicală din Harkov. Pe 24 februarie, în ziua în care a început războiul, oraşul său natal Slabojenski, situat în apropiere de graniţa cu Rusia, a căzut sub ocupaţie rusă, iar Potapova şi familia sa nu au mai putut călători în zonele aflate sub control ucrainean.
"Era imposibil să ieşi din casă, era înfricoşător, ruşii îi verificau pe toţi ... Două farmacii au fost jefuite", îşi aminteşte ea.
Dar fiica Tatianei Potapova, care are diabet şi foloseşte un scaun cu rotile, avea nevoie de medicamente, în timp ce nepotul ei prezenta simptome de traumă. În cele din urmă, ea a spus că nu au avut de ales decât să plece, fugind prin Rusia şi Estonia până la Cracovia, unde locuieşte fiica ei mai mare.
Fiica mai mică a Tatianei Potapova îşi petrece majoritatea zilelor într-un spital pentru tratament, în timp ce ea are grijă de nepotul ei, ducându-l la şcoală, la piscină sau la terapie.
Găsirea unui loc de muncă este dificilă. Iniţial, ea a obţinut câteva slujbe în domeniul curăţeniei, dar în curând ofertele au încetat să mai vină. Persoanele de peste 60 de ani, spune ea, nu sunt căutate pe piaţa muncii.
"Îmi găsesc bucuria de a învăţa poloneza ... Dar îmi lipseşte slujba mea, mă simţeam încrezătoare acolo. Aici îmi fac griji în mod constant. Astăzi e bine, dar ce se va întâmpla mâine?" - se întreabă femeia.
Această incertitudine, care îi consumă energia, este împărtăşită de mulţi alţi refugiaţi, chiar şi de cei care sunt înconjuraţi de familie. Svitlana Skibina, în vârstă de 62 de ani, a plecat din Harkov în aprilie anul trecut împreună cu soţul ei cu handicap, fiul, nora şi nepoata.
Skibina, care locuieşte acum în Varşovia, a lucrat într-o bibliotecă la un colegiu de medicină. Dar în Polonia există puţine opţiuni pentru ea în Polonia. "În primele două luni am avut o depresie teribilă, nu-mi doream nimic. Voiam doar să mă întorc acasă", mărturiseşte ea.
Dar Skibina nu a renunţat. Urmează cursuri de limba poloneză în centrul LIFE, condus de biserica penticostală, iar în weekenduri merge la slujbă. Dar este bântuită de vinovăţie. A plecat, în timp ce multe dintre prietenele ei din Harkov continuă să sufere.
"Durerea nu dispare. Ne vom mai întoarce vreodată? Aş vrea să ajut la reconstrucţia oraşului meu, dar voi avea suficientă putere?", se întreabă ea.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
