Narine Abgarian, scriitoare care a părăsit Moscova după ce Rusia a declanşat invazia din Ucraina, susţine, într-un interviu pentru News.ro, că dispariţia lui Vladimir Putin din fruntea statului nu ar schimba radical politica Rusiei. ”Sunt cel puţin 200 oameni care ar trebui să moară odată cu Putin ca ceva să se schimbe”, susţine Narine Abgarian, care consideră că Ucraina se luptă în acest moment „pentru toată Europa de Est”, nu doar pentru propria independenţă.
Narine Abgarian s-a născut în Armenia, însă a trait mai bine de un sfert de secol la Moscova, oraşul în care s-a lansat ca scriitoare. A părăsit Rusia la scurt timp după ce Vladimir Putin a declanşat războiul din Ucraina, iar momentan îşi împarte timpul între ţara natală şi Germania. În 2020, publicaţia The Guardian a inclus-o în topul celor mai importanţi scriitori contemporani, ca urmare a romanului „Din cer au căzut trei mere”. Zilele trecute, a venit la Bucureşti pentru a lansa, la editura Humanitas, al doilea roman în limba română, intitulat ”Simon”. Într-un interviu pentru News.ro, Narine Abgarian explică de ce nu se revoltă societatea rusă, vorbeşte despre greşelile liderilor occidentali faţă de Vladimir Putin şi miza războiului din Ucraina pentru întreaga lume.
News.ro: Noua dumneavoastră carte, ”Simon”, vorbeşte despre un zidar care nu construieşte doar ziduri, ci şi poveşti amoroase. La catafalcul său se strâng toate femeile care l-au iubit. Prima întrebare ar fi: credeţi că marea iubire e, de fapt, un puzzle, compus din mai multe piese? În cazul lui Simon, vorbim de Susanna, Eliza, Sofia, Silvia şi soţia Melania, care, cu timpul, a învăţat să se resemneze cu aventurile lui.
14 noiembrie - Maratonul Agriculturii
20 noiembrie - Eveniment News.ro - Orașul meu - Acasă și la birou
Narine Abgarian: Cel mai probabil, Simon nici măcar nu se gândeşte, nu-şi pune problema că apariţia lui în vieţile acestor femei le schimbă cumva viaţa. Pentru el, aceste femei sunt ca nişte mici insuliţe la care el acostează şi apoi pleacă. Chiar spune la un moment dat: nu eu le-am ajutat pe ele, ci ele m-au ajutat pe mine. Desigur, cititorii pot să se gândească că este vorba despre un puzzle din care se compune viaţa unui personaj sau a mai multor personaje, dar, în cele din urmă, este vorba despre nişte oameni mărunţi, obişnuiţi, care îşi trăiesc vieţile lor mărunte şi obişnuite. Ei nici măcar nu suspectează că noi suntem cumva atenţi la vieţile lor şi că empatizăm cu ele.
În ce măsură le schimbă Simon viaţa acestor femei şi viceversa: în ce măsură e schimbată viaţa lui Simon de către aceste femei?
N. A: Este un proces reciproc de ajutorare. Eu m-am născut într-o ţară mică, patriarhală, unde, la acel moment, era o mare ruşine să divorţezi. Oamenii trăiau cumva cu gândul că trebuie să rămână într-o relaţie, să-şi crească copiii, asta era prioritatea de bază, nu să-ţi vezi de propria ta fericire, să-ţi construieşti propria ta viaţă. Trebuia să ai grijă de ceilalţi. Eu am vrut să merg împotriva acestei direcţii şi am vrut să le ofer personajelor mele şansa să simtă măcar puţină iubire în viaţa lor. Aş fi foarte fericită dacă şi cititorii o să simtă acest lucru.
Ţara mică în care v-aţi născut e Armenia. Precedenta carte, ”Din cer au căzut trei mere”, este legată de Armenia, la fel şi noul roman, ”Simon”. De ce vă întoarceţi mereu la locurile natale?
N.A: Mă întorc pentru că acest loc m-a format, aici sunt rădăcinile mele, mental ştiu sigur că nu voi pleca niciodată din acest loc. E locul care m-a făcut să fiu scriitoare. Fără el, n-aş fi existat ca scriitoare.
Armenia are o istorie zbuciumată. Bunicul dvs. patern a supravieţuit genocidului armean din 1915. Cât a povestit din această traumă generaţiilor următoare?
N.A: Oamenii care au supravieţuit genocidului foarte rar vorbeau despre acest lucru, era un subiect tabu pentru ei, cel mai probabil pentru că le era greu să se reîntoarcă la acel moment şi să retrăiască acea experienţă. Eu personal am aflat despre genocidul armean de la tată meu, dar şi el povestea extrem de rezervat despre această traumă. Practic, a trebuit ca eu să reconstitui şirul evenimentelor istorice pentru că este foarte greu să te întorci la un trecut atât de dureros.
Cum vedeţi situaţia politică din regiune? Armenia, ţara în care v-aţi născut, e într-un permanent conflict. Rusia, ţara unde aţi trăit multă vreme, a declanşat un război în Ucraina. Iar Turcia a trecut printr-o lovitură de stat şi acum are alegeri. Va câştiga Erdogan în al doilea tur de scrutin?
N.A: Urmăresc cu mare atenţie ce se întâmplă în Turcia. Erdogan trebuia de mult să plece de la conducerea Turciei şi lucrurile să se schimbe. Din păcate, în Parlament, 70% din forţele politice în susţin şi am ajuns la al doilea tur de scrutin prezidenţial, nu mă aştept ca în regiune ceva să se schimbe. Este o situaţie catastrofală nu doar pentru Armenia, care se află într-o zonă disputată de mari imperii ca Rusia, Turcia, Iran. Dar este o situaţie catastrofală şi pentru Georgia, care, la fel ca Armenia, este pe punctul de a-şi pierde independenţa, statalitatea, în condiţiile în care aceste imperii continuă să-şi dispute teritoriile din această regiune.
Vă e frică de faptul că Armenia ar putea avea soarta Ucrainei la un moment dat?
N.A: Asta s-a întâmplat deja în 2020, când Armenia a pierdut războiul (conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan din regiunea Nagorno – Karabah, unde Rusia a trimis o misiune de menţinere a păcii. Armenia a fost în mod tradiţional aliat al Rusiei, însă Moscova e deranjată de orientarea pro-europeană din ultimii ani arătată de Armenia – n.r.). De atunci, noi suntem practic sub ocupaţie rusească. De când Armenia şi-a redobândit independenţa, în anii 90, noi ne-am pus toate speranţele şi toată încrederea în Rusia, care trebuia să ne protejeze. Dar Rusia ne-a trădat această încredere şi a sacrificat Armenia în folosul intereselor sale. Eu urmăresc foarte atent situaţia din Ucraina şi sunt conştientă că Ucraina se luptă nu doar pentru propria sa independenţă, dar şi pentru Georgia, Armenia, Republica Moldova. Practic, în momentul de faţă, Ucraina apară toată Europa de Est. Dacă Ucraina va pierde cumva războiul - ceea ce nu-mi doresc, îmi doresc foarte tare să câştige -, dar dacă ei vor pierde războiul, va fi o catastrofă enormă pentru întreaga regiune.
De ce nu se revoltă ruşii? Sunteţi un om care a locuit mai bine de un sfert de secol la Moscova.
N.A: Ca societatea să accepte o schimbare, societatea trebuie să fie pregătită pentru schimbare. Când, în anii 90, s-a încercat o democratizare a Rusiei, nici elitele, nici păturile de jos nu erau pregătite pentru aşa ceva. A doua mare problemă ţine de lungii ani de teroare. Avem o lungă istorie a terorii, care nu începe doar cu lagărele staliniste sau cu epoca sovietică, ci are o istorie mult mai veche: războiul civil, înainte de asta Imperiul rus, unul extrem de dur. Rusia a dezrobit ţăranii abia în 1861, deci era un stat aproape sclavagist. Dacă e să vorbim despre traume care se transmit din generaţie în generaţie, cea mai puternică traumă pentru ruşi este trauma fricii. Frica că vei fi arestat, că vei fi aruncat în lagăr, că ţi se poate întâmpla oricând orice dacă vei vorbi împotriva puterii. Mai e o problemă despre care se vorbeşte prea puţin: în ultimii 20 de ani - Putin e la putere deja de 22 de ani - statele occidentale au încercat să poarte un dialog cu el, să ajungă la diferite înţelegeri cu el, poate că asta a fost o greşeală. Nu e bine să negociezi cu un dictator. Poate că sancţiunile ar fi trebuit introduse mult mai devreme. În tot acest timp, în ţările baltice, în Polonia, în România se auzeau voci care spuneau că noi nu ne simţim în siguranţă, că trebuie făcut ceva. Dar aceste voci n-au fost auzite şi de aceea eu consider că nu trebuie să te joci cu dictatorii, nu trebuie să le faci pe plac. Eu sper că acest război din Ucraina va schimba ceva nu doar în politica rusească, ci şi în politica mondială, pentru că noi suntem martorii unei crize îngrozitoare.
Vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie. De pe tărâmul realismului magic să trecem pe tărâmul realismului tragic. Să-l înlocuim pe Simon cu Putin. Dacă Putin ar muri mâine, cine ar veni la catafalcul său şi ce poveşti s-ar spune acolo?
N.A: De fapt, ca să se schimbe ceva în Rusia, nu e de ajuns să moară doar Putin. Sunt cel puţin 200 oameni care ar trebui să moară odată cu el ca ceva să se schimbe efectiv. Dar ca să facem acest exerciţiu de imaginaţie, eu mi-aş dori ca la mormântul lui Putin să vină Aleksei Navalnîi, să vină Vladimir Kara-Murza şi toţi acei disidenţi care au ajuns la închisoare din cauza politicii sale. Eu cred că ei vor avea destulă înţelepciune ca să nu vorbească despre răzbunare, ci vor vorbi despre nevoia de a corecta nişte greşeli. Rusia trebuie să restaureze Ucraina în graniţele ei, trebuie să-şi ceară scuze pentru tot ce a făcut, trebuie să înţeleagă toate greşelile pe care le-a comis şi poate că personajul meu, Simon, ar putea să ajute cumva în acest demers.
Ne întoarcem la carte. Cum e pentru o femeie să scrie despre tipologii de femei?
N.A: E uşor şi confortabil să scrii ca femeie despre femei şi, din contră, e foarte greu să scrii despre bărbaţi, pentru că ei rămân un mister. Atunci când scrii despre femei, poţi să te foloseşti de experienţa ta, de emoţiile tale, de traumele prin care ai trecut pentru a construi viaţa personajelor. În schimb, atunci când scrii despre bărbaţi, nu ai această componentă emoţională care să te ajute să descrii acest univers, trebuie să-ţi imaginezi cum funcţionează acest univers masculin.
Să încheiem cu o întrebare personală. Aţi spus într-un interviu că eraţi o burlăciţă convinsă, dar v-aţi căsătorit la 51 de ani. Ce v-a făcut să vă schimbaţi?
N.A: Cred că m-am mărit sub influenţa unor factori externi. Cred că Putin e vinovat de căsătoria mea. Soţul meu glumeşte spunând că în ultimii doi ani acesta (căsătoria - n.r.) este singurul lucru pozitiv care s-a întâmplat în istoria mondială. Ca să mă întorc la întrebare, dacă pe soţul meu nu l-ar fi chemat Simon, poate că nici nu m-aş fi măritat cu el. La două luni după ce a apărut romanul ”Simon”, am făcut cunoştinţă cu acest jurnalist, pe care îl cheamă tot Simon, care a venit să-mi ia un interviu. Şi toate prietenele mi-au spus: „E un semn, e un semn! Tu l-ai inventat, tu l-ai făcut să apară”. Ele au contribuit foarte mult la această căsătorie.
Şi credeţi că e un semn?
N.A: Uneori da, uneori, nu.
Cum gestionaţi succesul? Publicaţia „The Guardian” v-a inclus în topul celor mai importanţi scriitori contemporani.
N.A: Publicaţia The Guardian, ca să fim corecţi, m-a inclus în topul celor mai buni 6 scriitori din Europa de Est. Dar, oricum, este o mare cinste pentru mine ca om care niciodată n-a fost inclus în niciun top. Cel mai important lucru e să ai o atitudine autoironică. Tu poţi să scrii 100 de romane minunate, dar dacă nimeni nu te citeşte, la ce bun că le-ai scris? Tu, ca scriitor, eşti foarte dependent de cititor. Trebuie să conştientizezi acest lucru şi asta te ajută să nu te mai simţi vedetă, ci să înţelegi care e locul tău în relaţia cu cititorul. Autoironia ajută.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
