Actorul Ştefan Iancu, protagonistul lungmetrajului „Un pas în urma serafimilor”, nominalizat pentru interpretare la categoria „tânără speranţă” a galei premiilor Gopo de anul acesta, vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre experienţa pe care a reprezentat-o lucrul la acest film, care a fost una dintre cele mai de succes producţii româneşti ale anului trecut, despre cineaştii cu care îşi doreşte să lucreze pe viitor şi despre relaţia regizor-actor cu Daniel Sandu. Crede că cel mai important lucru e „să nu încurci niciodată viaţa profesională cu cea personală”, iar estenţial este „să fii disponibil şi deschis la propuneri”.
Filmul „Un pas în urma serafimilor” spune povestea lui Gabriel, un adolescent care îşi doreşte să devină preot şi urmează cursurile unui seminar teologic ortodox. Iniţial, el încearcă să se adapteze mediului, dar, în cele din urmă, îşi dă seama că sistemul este complet corupt şi abuziv. Nu după multă vreme, împreună cu alţi trei colegi, este etichetat de consiliul şcolii drept elev-problemă. Prinşi în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, şi un profesor laic corupt, elevii învaţă că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în Seminar.
„Un pas în urma serafimilor”, care a primit cele mai multe nominalizări la gala de anul acesta a premiilor Gopo, îi are în rolurile principale pe Ştefan Iancu şi Vlad Ivanov, distribuţia fiind completată de Ali Amir, Alfred Wegeman, Ştefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr., Cristian Bota, Marian Popescu şi Radu Botar.
Scenariul şi regia poartă semnătura lui Daniel Sandu, imaginea aparţine lui George Dăscălescu, montajul a fost realizat de Mircea Olteanu, costumele de Cireşica Cuciuc, scenografia este semnată de Adrian Cristea, iar Marius Leftărache s-a ocupat de sound-design. Producători sunt Ada Solomon şi Ioana Drăghici.
Născut pe 26 decembrie 1997, Ştefan Iancu a interpretat roluri în peste zece producţii româneşti şi străine, lungmetraje şi filme de televiziune. A făcut parte din distribuţia unor filme precum „Kyra Kyralina” (2014), de Dan Piţa, „Walking with the enemy” (2013), de Mark Schmidt, şi „Amintiri din epoca de aur”(2009), proiect de Cristian Mungiu. A împărţit, la vârsta de cinci ani, platoul de filmare cu Keira Knightley şi câţiva ani mai târziu, cu Steven Segal. În septembrie 2017, el a primit Premiul de Originalitate „Margareta Pâslaru”, în valoare de 1.000 de dolari.
Prezentăm interviul acordat News.ro de actorul Ştefan Iancu:
„Un pas în urma serafimilor” a fost unul dintre cel mai bine primite filme ale anului trecut, pe locul al cincilea între filmele româneşti cu cele mai mari încasări. Ce anume crezi că a atras publicul?
Ştefan Iancu: Încă de dinainte să începem filmările am înţeles că una dintre dorinţele principale ale lui Daniel era să reuşească să facă un film care să aducă publicul în număr cât mai mare la cinema, dar care să se preteze în acelaşi timp şi la „cerinţele” festivalurilor de film. Un fel de echilibru. Probabil că publicul a fost atras într-o oarecare măsură de subiectul relativ delicat pe care filmul îl abordează. Probabil a fost atras şi de faptul că e un film cu tineri, lucru mai puţin întâlnit în cinematografia românească, aproape spre deloc. Maniera aşa-zis „americană” de film de care se apropie cred că a fost un factor care a influenţat mult numărul de spectatori. Spun asta deoarece este bine cunoscut faptul că publicul român e un mare consumator de producţii americane. Aşa că a fost un câştig mare pentru noi. Acest lucru nu poate decât să mă bucure şi poate că uşor-uşor va exista o oarecare tranziţie a publicului nostru spre filmele româneşti, în detrimentul celor străine. Nu pot decât să sper.
Un debut în lungmetraj pentru Daniel Sandu, un prim rol principal pentru tine. Cum ai ajuns să joci în film şi cum a fost experienţa asta pentru tine?
Ştefan Iancu: Am mai avut în trecut roluri care ar putea fi catalogate ca fiind principale, dar cu siguranţă niciunul nu s-a ridicat la nivelul celui din filmul lui Daniel. În primul rând, mi-am dat seama că urma să fie cu siguranţă cea mai mare provocare pentru mine în acest domeniu. Totodată, am realizat treptat că este şi o responsabilitate foarte mare, deoarece Daniel a avut curajul să îmi încredinţeze rolul principal în filmul său de debut. Nu puteam şi nu voiam să îl dezamăgesc. Încă de când am fost contactat de Floriela Grapini, directoarea de casting, am ştiut că dacă vreau să iau parte la acest film va trebui să dau ce-i mai bun din mine. Am avut norocul de a fi de foarte multe ori pe aceeaşi lungime de undă cu Daniel, cu ceva timp înainte să devin Gabriel. Cred că asta m-a ajutat enorm.
Stând acum să mă gândesc, la aproape trei ani de când l-am cunoscut pe Daniel la casting, pot spune cu certitudine că „Un pas în urma serafimilor” a fost una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa mea. Aici nu mă refer neapărat la partea profesională, dar mai mult la cea personală. Odată cu filmul am cunoscut nişte oameni cu care mă văd aproape în fiecare săptămână şi pe care îi sun pentru că mi se face dor şi vreau să ştiu că le e bine. Prieteni, mai exact. Până la urmă, filmul trece, mergem mai departe, dar prieteniile acestea rămân şi sunt mai importante ca orice premiu.
Ce înseamnă pentru tine să fii nominalizat la Gopo? Cât va cântări posibila câştigare a unui trofeu Gopo?
Ştefan Iancu: Ţin minte că în dimineaţa când s-au anunţat nominalizările m-a sunat Daniel şi m-a felicitat, apoi mi-a zis să arunc un ochi şi pe celelalte. Bucuria cea mai mare a fost când am constatat că avem 15 nominalizări. Ştiam cât au avut de muncă toţi cei implicaţi şi acest lucru m-a încântat cel mai tare. Faptul că eram şi eu nominalizat era mai mult un bonus. Exista, în sfârşit, ceva care să ne certifice efortul pe care l-am depus şi sentimentul este absolut minunat.
Dacă voi câştiga sau nu premiul nu mai stă în mâinile mele. Eu ştiu cu certitudine că am încercat să dau tot ce e mai bun şi că filmul este un succes. Dacă şi alţii vor considera acest lucru, atunci nu pot decât să mă bucur şi să merg înainte, indiferent de rezultat.
Cum îţi imaginezi că va fi parcursul tău în actorie? Ce îţi doreşti pentru viitor?
Ştefan Iancu: În momentul de faţă sunt anul întâi la actorie. Mai e un drum lung şi cu siguranţă mai am multe de învăţat şi experimentat. Am un început bun şi aş vrea să reuşesc să mă menţin. Este un avantaj pentru mine că am ocazia să continui să lucrez, mai ales pentru că îmi doresc să cresc şi pe partea de teatru şi orice experienţă de genul nu îmi poate fi decât benefică. Încerc să găsesc un echilibru între şcoală şi celelalte proiecte. Nu e uşor, dar până la urmă totul depinde de mine şi de cum voi avea grijă să îmi construiesc drumul în continuare.
Probabil, ca orice alt actor, îmi doresc să ajung cât mai departe. Să ajung să lucrez cu cât mai multă lume, să reuşesc să mă auto-depăşesc şi să mă dezvolt constant. Uşor şi treptat. Nu aş vrea să mă grăbesc şi să mă lovesc prea tare la un moment dat. Mi-a zis odată Daniel că „ce-i al tău e pus deoparte”. Aşa să fie.
Ce eşti dispus să faci pentru un rol? Ce nu ai face niciodată?
Ştefan Iancu: În domeniul acesta, al actoriei, există o mulţime de lucruri dificile cu care un actor se întâlneşte pe parcursul carierei. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să nu încurci niciodată viaţa profesională cu cea personală. Poate că sună uşor patetic, dar de foarte multe ori se iscă probleme din cauză că unii nu reuşesc să le separe pe cele două când vine vorba despre un rol şi îşi pun singuri piedici. Există foarte multe scene „delicate”, fie de nudidate, fie de violenţă extreme, fie de risc, care pot pune probleme oricui. Cred că totul se rezumă la a fi profesionist, atât cu tine, cât şi în raport cu cei cu care împarţi ecranul sau scena.
Până acum, nu am fost pus în situaţia în care să refuz ceva, iar la filmul lui Daniel nu pot spune că nu au existat scene mai dificile... în fond, am sărit de pe un pod, am fost lovit cu capul de masă şi am apărut şi nud. Atât timp cât înţelegi exact despre ce e vorba şi nu o faci gratuit, pentru că „aşa trebuie să fie”, sau pentru că „aşa vrea regizorul”, totul se va rezolva de la sine. Să fii disponibil şi deschis la propuneri - asta mi se pare esenţial.
Pregăteşti vreun rol în prezent?
Ştefan Iancu: Joc în două spectacole, „Hamlet”, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Metropolis, şi „Împăratul Muştelor”, în regia lui Tudor Lucanu, la Teatrul Excelsior. Am avut două oportunităţi foarte mari şi le mulţumesc că mi-au oferit această posibilitate de a juca în continuare. Cred că ideea de a juca este ca un muşchi pe care trebuie să îl menţii antrenat, iar teatrul este mult mai la îndemână, deoarece te solicită constant, în timp ce rolurile în film apar mai rar. În fine, aici vorbesc pentru mine.
Încerc să mă axez şi pe ceea ce se întâmplă la facultate, pentru că sunt conştient că mai am multe de învăţat. E esenţial să iei ce e important pentru tine şi ceea ce crezi că te va ajuta pe viitor, să asimilezi informaţiile şi să le foloseşti în favoarea ta.
În ceea ce priveşte rolurile din prezent, mereu există ceva de pregătit. Până la momentul în care voi începe să le lucrez în adevăratul sens al cuvântului nu pot decât să am grijă de mine şi să am răbdare.
Cu ce regizor ţi-ar plăcea să lucrezi în viitor?
Ştefan Iancu: Există mulţi oameni cu care îmi doresc să ajung să lucrez, atât regizori, cât şi actori. Una dintre cele mai mari dorinţe ar fi să ajung să colaborez la un moment dat cu Cristian Mungiu, şi nu numai pentru ceea ce este ca regizor, dar pentru că am senzaţia că aş avea foarte multe de învăţat de la el. Totodată, îl apreciez foarte mult pe Emanuel Pârvu şi mi-aş dori ca în viitor să lucrăm împreună.
Deşi este greu să ajungi la un nivel internaţional, muncesc în continuare pentru asta şi sper că voi avea posibilitatea să lucrez şi cu regizori străini. Îl admir pe Xavier Dolan pentru felul în care a reuşit să crească şi pentru devotamentul şi dedicaţia cu care îşi construieşte filmele. Cred că ne-am şi înţelege foarte bine, mai ales că este foarte tânăr. El este clar pe listă. Aş mai adăuga Martin Scorsese, David Fincher şi alţii, dar s-ar putea să ajung deja la nivelul de vise.
În acelaşi timp, pe principiul „prima dragoste nu se uită niciodată”, aş minţi dacă aş spune că nu îmi doresc ca eu şi Daniel să mai lucrăm împreună. E un fel de legătură regizor-actor care se creează şi în care cred cu adevărat. Când doi oameni împărtăşesc aceleaşi idei în ceea ce priveşte felul de cinema pe care doresc să îl facă se întâmplă lucruri foarte bune. Tocmai de asta sper ca la un moment dat să mai am ocazia să lucrez cu Daniel.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
