Regizorul Cristi Puiu vorbeşte, într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro, despre cum filmul românesc este desconsiderat în ţară, despre frica actorilor de aparatul de filmat, dar şi despre terapia prin pictură. Cei care ne conduc trebuie să aibă viziune, să fie educaţi şi să-şi iubească ţara, mai spune cineastul, care se îşi doreşte o lege pentru protejarea cinematografiei autohtone.
În spaţiul care deserveşte regizorului drept nou atelier de pictură, înconjurat de câteva lucrări proprii şi de ustensile trebuincioase picturii, Cristi Puiu plănuieşte ca din octombrie să reia lucrul pe planşă, o ”terapie” pentru el, imediat după ce caravana cinematografică îşi va încheia turul.
În ultimii 26 de ani, mărturiseşte el, simte că nu s-a schimbat şi încă se află pe orbita pe care a fost lansat în 1990. Vorbeşte despre sistemul de educaţie şi despre cum ”o formă teribilă de primitivism” încă fiinţează în România, dar şi despre pelicula sa ”Sieranevada”, propunerea României pentru o nominalizare la Oscar într-o limbă străină, şi spune că şansele ca un film românesc să se plaseze între cele cinci producţii nominalizate de Academia americană de film sunt nule.
Actorii, de prea multe ori, uită că sunt în primul rând oameni, afirmă el, făcând o descriere în secţiune a interpretului, a celui care trebuie să fie el, cu vorbele altuia.
”În ciuda faptului că România este din ce în ce mai bine instalată în istoria cinematografiei contemporane, aici filmul românesc este desconsiderat de către autorităţi (...) Nu pot să mă fac că nu văd că statul e lipsit de interes, că oamenii care administrează cultura română se fofilează”, mai declară Cristi Puiu.
Ştiu că predaţi într-o vreme la UNATC. Cum i-aţi perceput pe studenţii dumneavoastră de atunci?
Cristi Puiu: Nu m-am gândit la asta. Este foarte greu de spus. E suficient că, pentru moment, sunt curioşi, vor să afle, restul vine în timp. Acum, contextul istoric este altul. Nu putem compara cu ce era odată. Poveştile pe care le spun bătrânii din teatru şi cinema sunt valabile doar în măsura în care sunt contextualizate. Din păcate, se ajunge la afirmaţii de genul: Pe vremea mea era mai bine. Noi eram mai serioşi, eram chiar interesaţi, în vreme ce ăştia tineri nu sunt deloc. Am auzit asta de multe ori şi gesticulaţia asta mi se pare foarte nocivă. Lucrurile se schimbă. Nu mă grăbesc să fac niciun fel de observaţie. Pe de o parte, sunt depăşit, nu am stat să fac o analiză. Dacă mă interesează ceva, ceea ce mă interesează se şi vede. Mă interesează să fac film, să îmi văd de scris, acum mi-am luat spaţiul ăsta şi o să mă ocup de pictură.
În urmă cu mulţi ani pictaţi, apoi v-aţi dedicat filmului, ce s-a întâmplat între timp?
Cristi Puiu: Până să ajungi să faci un film trebuie să faci foarte multe alte lucruri. Nu poţi picta ca un pictor de duminică. Poţi să o faci, dacă eşti altcineva decât mine. Eu nu pot să fac asta. Din exterior, oamenii cred că înţeleg foarte mult lucruri, dar eu ştiu că nu o fac. Pentru că ei se ocupă cu alte lucruri. Abia dacă înţeleg ce fac ei, în domeniile lor. Fie că sunt regizori, actori, scenarişti, scenografi, operatori sau altceva, dacă ar fi să fie toţi oneşti, şi-ar asuma acest fapt - că e foarte greu de trecut de la una la alta, este foarte greu să înţelegi ce se întâmplă în propriul tău domeniu. Vine moartea şi te găseşte nepregătit. Nu vei fi niciodată pregătit. Nici pentru moarte şi nici nu vei putea trage linia şi spune că, uite, am trecut prin viaţă şi am ajuns la concluzia asta sau asta. Poate unii sunt mai norocoşi.
Există o temă anume care vă urmăreşte, pe care aţi vrea să o transpuneţi în imagini?
Cristi Puiu: Întotdeauna se întâmplă aşa. De asta, energia pe care o consum pentru găsirea banilor pentru următorul film este justificată pe deplin de interesul pe care îl am pentru subiect, dar nu e ca şi cum aş tremura, stăpânit de febra creaţiei. Filmele pe care le fac sunt filme care mă interesează. Sunt fel de fel de regizori care lucrează pe scenarii care le ajung în braţe. În România sunt o mulţime de regizori care sunt dispuşi să lucreze pe scenarii venite din alte minţi, născute din alte viziuni şi aleg să se plieze pe viziunea conţinută de un scenariu care nu le aparţine şi să ducă la bun sfârşit filmul.
Aţi primit scenarii?
Cristi Puiu: Da, mi s-a întâmplat şi mie, dar eu nu pot să lucrez pe scenariile altora. Nu mă interesează. Am suficiente scenarii eu. Nu am o viaţă în plus pentru a face toate filmele pe care mi le doresc. E foarte greu. Sunt din ce în ce mai puţini bani pentru cinematografie. Nu doar în România. Probabil că fondurile se vor reorienta, încet, către apărare, lucruri serioase. Nu vedeţi cum se mişcă planeta, Europa? Iar România e parte din asta. Este din ce în ce mai înfricoşător.
Totuşi, cinematografia germană a primit, anul acesta, fonduri mai mari faţă de anul trecut. Poate se va întâmpla asta şi la noi. Ştiu că au fost discuţii cu cei din Ministerul Culturii.
Cristi Puiu: Norocoşi. Eu nu am discutat. Nu am făcut parte din grupul consultativ. A fost Anca, soţia mea. Nu este necesar să fie prezenţi 50 de oameni, atunci când aceşti 50 de oameni au, în mare, aceeaşi viziune asupra lucrurilor. Putem avea opinii divergente, dar în chestiuni tehnice. Legat de legea cinematografiei, toţi suntem de acord că cinematografia trebuie sprijinită cu orice chip şi este nevoie pentru asta de bani. Altele sunt lucrurile pe care eu le socotesc importante şi asupra cărora nu picăm de acord.
Care ar fi?
Cristi Puiu: Tot ce ţine de protejarea culturii române. O să zică lumea: Dar ce mare brânză de cultură mai e şi cultura română? Eu cred că este şi cred că nu se poate pune problema, în ceea ce priveşte cinematografia - e un domeniu despre care mai ştiu câte ceva -, salvării ei sau protejării ei câtă vreme nu există săli de cinema, legi care să protejeze distribuţia de film românesc. Filmul românesc nu ajunge la publicul românesc pentru că este o teribilă concurenţă. Filmul american, în speţă, de consum, ocupă toate ecranele, iar filmul românesc se pierde. Dacă ar exista o politică coerentă în domeniul cinematografiei, absolut oricine interesat de aceasta ar vedea că e nevoie de protejarea investiţiei. Asta ca să vorbesc în termeni tehnici. Adică, CNC-ul acordă nişte împrumuturi. Din banii ăstia, regizorii, casele de producţie, fac filme, dar ele nu ajung la public, unde buna distribuţie ar conduce, cel puţin teoretic, la recuperarea banilor. Asta mi se pare foarte grav. Lucrurile astea nu sunt socotite cu măsură. Nu cred că cinematografia română va supravieţui dacă nu vor exista legi care să o protejeze. La căderea regimului comunist, în ţară existau de 4 - 5 ori mai multe ecrane decât sunt astăzi şi noi facem film - pentru prima dată în istoria cinematografiei române se întâmplă ca filmul românesc să fie atât de bine primit în străinătate şi atât de prost primit acasă. Nu se poate. E o situaţie paradoxală.
Revenind la film, există o imagine care v-a marcat?
Cristi Puiu: Foarte multe m-au marcat. Asta este materia primă, iar lucrurile astea ajung să se transforme. Mi-e greu să refac parcursul. Îmi trebuie timp. Astea sunt lucrurile declanşatoare - imagini, emoţii, gesturi, priviri, evenimente, mici revelaţii. Dacă mă gândesc, mă aşez pe fiecare film în parte, cu siguranţă voi ajunge să trasez drumul făcut.
Ce este cel mai important pentru un regizor?
Cristi Puiu: Pentru un regizor, habar n-am. Pentru mine, cel mai important este tot ceea ce ţine de viaţa mea, nu ceea ce ţine de cinema.
Şi în privinţa filmelor pe care le faceţi?
Cristi Puiu: Solidaritatea. Dar ea e o pasăre rară. Se întâmplă, din când în când, să se întâmple, dar, de o manieră generală, e o rara avis.
Pot transmite actorii exact ce îşi propune regizorul?
Cristi Puiu: Niciodată. Dar pot face mai multe. Dacă aleg să se elibereze de preconcepţii şi de frici, pot reuşi să fie aici, acum. Să fie la timpul prezent. Şi asta este infinit mai important decât orice fel de gând de transmis. Asta e totul - să fii. Pentru că noi nu suntem. Ne face că suntem. Dumneavoastră vă faceţi că sunteţi, ca şi mine de altfel. Noi suntem într-un interviu şi ne facem că suntem. Dacă am fi cu adevărat, până la capăt, cine ştie ce se va alege de interviul ăsta. Aşa, ne protejăm, construim un personaj despre noi înşine. Este foarte greu să fii la timpul prezent. Dacă ai reuşi să fii acum, în interviul ăsta, îmi spun mie, atunci ar trebui să nu fac niciun fel de interviu, să nu mă gândesc la ziua de mâine. Să fiu aici, acum. Dar, atâta vreme cât experienţa anterioară îmi arată că orice interviu mă pune în pericol, pentru că oamenii vor începe să arunce cu fel de fel de mizerii în ceea ce spun sau în ceea ce sunt, mă protejez şi încerc să construiesc frazele atent, cu grijă, astfel încât interviul să mă pună la adăpost, nu să mă arunce în gura lupilor. Şi asta fac toţi oamenii care dau interviuri. Alţii merg mai departe şi aleg să răspundă în scris, ca să fie siguri că au controlat totul. Timpul e foarte preţios, dacă vorbesc aşa înseamnă atât cât înseamnă timpul petrecut cu jurnalistul, criticul, bloggerul sau ce avem.
Urmăriţi ce se scrie despre filmele dumneavoastră, despre dumneavoastră?
Cristi Puiu: Nu. O făceam când eram la început, acum 15 ani. Nu mă interesează. M-am luminat. Analiza, nu doar a cinemaului, a vieţii, în general, e atât de impregnată de răfuieli personale, aici, în România, încât substanţa unui text ajunge să se dilueze atât de tare... e o pierdere de vreme. Oamenii foarte greu ajung să găsească tonul just, poziţia, perspectiva corectă, astfel încât, odată ce ai ajuns să le parcurgi textele, să ajungi să intri în rezonanţă cu o minte, cu povestea spusă. E mult balast. Sunt foarte puţini oamenii care pot opera o analiză echilibrată. E multă patimă, mult resentiment, multă ură. Sunt foarte puţini oameni echilibraţi în România. Probabil că asta este consecinţa anilor acestora tulburi, nu neapărat consecinţa comunismului, dar cu siguranţă a evenimentelor care s-au petrecut în aceşti 27 de ani, în curând, de la Revoluţie. Mecanismul ţapului ispăşitor este mai activ decât oricând şi, probabil, o să fie din ce în ce mai prezent. O să înceapă răfuieli la scară naţională, mi-e teamă, o să se ceară capul lui Moţoc... Da. Mi se pare că este alimentată ura din ce în ce mai mult. Şi foarte mulţi oameni care scriu nu fac altceva decât să alimenteze ura. E o constatare pe care am făcut-o. Fiecare urlă câte ceva legat de lumea asta şi cum ar trebui transformată. Foarte puţini reuşesc performanţa de a-şi asculta semenii, în România. Cu siguranţă, şi în alte părţi, dar nu la intensitatea la care se petrec lucrurile aici, la noi. Multă frustrare adunată, multă nefericire cauzată de faptul că nu ne-am găsit poziţia justă în lume.
Pe de altă parte, parcă se face tot posibilul să fie eliminate lucrurile care ne-ar putea duce pe o poziţie bună în lume.
Cristi Puiu: Da...
Şi pentru că vorbeam despre actori, care este actorul care a fost cel mai ”acolo”?
Cristi Puiu: De la un film la altul e diferit.
În cazul ”Sieranevada”?
Cristi Puiu: Judith State, de departe. Şi nu e actriţă, e coregrafă.
Contează şi asta?
Cristi Puiu: Contează omul. Actorii, de prea multe ori, uită că sunt în primul rând oameni şi e foarte greu de lucrat cu actorii care uită că sunt oameni, în primul rând. Judith, Andi Vasluianu, Mimi Brănescu, Dana Dogaru - cam asta e ordinea. A fost foarte greu şi de data asta. A fost foarte complicat, deşi erau actori cu care mai lucrasem.
Ce anume?
Cristi Puiu: Dacă eu, acum, iau un aparat de filmat şi îl pun aici şi îl îndrept spre dumneavoastră o să vedeţi cât de complicat e. Nu o să vă simţiţi deloc confortabil. Oamenii au impresia că actorii, dacă fac asta, se simt foarte confortabil. De frica faţă de aparatul de filmat nu scapă decât oamenii cu adevărat înţelepţi, iar ca un actor să ajungă la nivelul ăsta de înţelepciune trebuie să înceteze la a se mai gândi la ziua de mâine. Ori asta e foarte greu - să trăieşti plenar experienţa timpului prezent, ajutându-te de ce ai la dispoziţie atunci, fiind tu cu vorbele altuia, cum spune Jean-Pierre Léaud în ” La maman et la putain”, asta e definiţia jocului actorului. Să fii tu cu vorbele altuia, dar să fii tu. Deşi textul te protejează, tu continui să fii sceptic, să nu crezi că e suficient, să nu te laşi purtat ceea ce eşti şi vei continua să te falsifici. Cei care înţeleg lucrul ăsta se salvează. În realitate, sunt foarte puţini. În realitate, cei mai mulţi obosesc şi atunci nu se mai protejează. Atunci iese miracolul. Dar actorii nu sunt diferiţi de dumneavoastră, la nivelul ăsta, al relaţiei cu aparatul de filmat. Vor avea frică, poate chiar mai mult decât dumneavoastră, pentru că imaginea lor contează mai mult decât imaginea dumneavoastră - pentru că nu sunteţi pe post ceas de ceas, pe scenă, în filme, prin urmare nu există riscul ca la întâlnirea cu celălalt să vă luaţi înjurături, şuturi, pumni. Se întâmplă asta, nu e un basm. Oamenii pot fi foarte cruzi şi tu, care eşti pe scenă, încasezi toate toxinele. Meseria de actor nu e o meserie uşoară. Nu e o meserie. Am fost extraordinar de norocos, pentru că, chiar dacă a fost greu, chiar dacă pentru fiecare dintre ei a fost, în mod diferit, greu, toţi au vrut să fie acolo. Au făcut efortul de a da tot ce-i mai bun în ei. Cu unii a fost mai uşor, cu alţii mai greu. S-a plâns şi la filmul ăsta, s-a leşinat - au fost nişte dramolete pe platou, dar asta se întâmplă la fiecare film pe care îl fac, aşa că nu mă mai miră.
Dumneavoastră cum sunteţi în relaţia cu aparatul de filmat? Cum v-aţi simţit în faţa camerei?
Cristi Puiu: Întotdeauna aparatul ăla de filmat e însufleţit, că ne place sau nu, că vedem sau nu, de cel care îl dirijează. Dacă omul care se află în spatele aparatului de filmat e un tâmpit, o să-mi fie foarte greu. Dacă e un om, o să-mi fie foarte bine. Şi să fii om înseamnă, în primul rând, să înţelegi că cel care se află în faţa aparatului este o ţintă vie, iar tu să nu te foloseşti de aparatul de filmat ca de o mitralieră. Asta e cel mai important - să fii acolo, să suferi cu el, dar asta se întâmplă foarte rar. Îi spuneam unui operator: Cum ştiu eu că intru în rezonanţă cu actorul pe care îl filmezi? Răspunsul e că ştii atunci când bătăile inimii tale se vor sincroniza cu bătăile inimii lui. E o formă de solidaritate foarte misterioasă care se instalează. Te vei uita la omul ăla, la toată istoria lui şi suferinţa lui. Toate lucrurile astea nu se pot întâmpla dacă tu nu-i iubeşti pe oamenii pe care îi filmezi. Dacă nu-i iubeşti, o să fie totul monstruos de grotesc. Dacă-i iubeşti pe oameni, în general, există nişte riscuri. Rişti să te îndrăgosteşti de oamenii care sunt în faţa aparatului de filmat şi atunci se nasc cancanurile din cinema. Lucrurile astea chiar se întâmplă. E personajul din ”La nuit américaine” al lui Truffaut - nevasta unui director de producţie - care stă şi îl urmăreşte ca nu care cumva el să ajungă să se culce cu cineva de acolo. La un moment dat, face această criză, urlă: ”Nu mai suport cinemaul vostru, unde toată lumea se culcă cu toată lumea!”. Pare exagerat, dar în foarte mare măsură este adevărat. Pe platourile de filmare se întâmplă cum se întâmplă de multe ori în spitale. Oamenii se culcă unii cu alţii, aproape la voia întâmplării, stăpâniţi de fel şi fel de frici misterioase. În spital, eşti aproape de moarte, pe platoul de filmare eşti aproape de abisul tău interior, poate. Este foarte prezent gândul morţii pe platou. E ca în spital. Adică, aşa se vede de la mine.
Pentru că aţi menţionat moartea, iar în urmă cu ceva timp spuneaţi că trebuie să treacă zece ani să vă puteţi pronunţa legat de un film al dumneavoastră, cum se vede acum ”Moartea domnului Lăzărescu”?
Cristi Puiu: Mediocru. Din multe motive. Overrated, dar oamenii se ataşează foarte puternic de propria lor judecată şi cei mai mulţi aleg să nu se întoarcă asupra judecăţilor pe care le-au făcut într-un trecut mai mult sau mai puţin apropiat. O producţie mediocră. Nu există niciun film românesc contemporan cu filmele mele de care să fiu cu adevărat ataşat şi să însemne ceva pentru mine. Poate cu excepţia unor documentare. ”După Revoluţie” al lui Laurenţiu Calciu, care mă emoţionează foarte mult. Nu ştiu dacă e filmul sau materialul pe care îl conţine, pentru că şi asta contează mult. Oamenii vii mă emoţionează, fel şi fel de fragmente din ”Pe drum” şi ”Blestemul ariciului”, ale lui Dumitru Budrală, pentru că sunt oameni înregistraţi acolo şi e foarte emoţionant. De altfel, nu prea mă mai uit la filme de ficţiune, mă uit la documentare foarte mult.
Aţi făcut un documentar la momentul licenţei.
Cristi Puiu: Da, dar nu cred că sunt bun pentru asta. Eu sunt destul de pudic. Nu pot să intru cu bocancii în viaţa omului. Îi apreciez pe oamenii care reuşesc să facă asta şi că obţin ceea ce ajung să obţină. Nu pot să mă uit la oameni aşa cum se uită cercetătorul prin microscop la diverse vietăţi. Sau până acum, cel puţin.
Cum aţi descrie parcursul lui Cristi Puiu de la primul film la ”Sieranevada”?
Cristi Puiu: Am făcut în anul trei o ficţiune după Eugene O'Neill... A fost un parcurs accidentat, nu ştiu care este câştigul, dacă există unul real. Sentimentul pe care îl am e că nu m-am schimbat deloc în tot intervalul ăsta. Din 90 încoace a început altă viaţă - 23 de ani trăiţi sub comunism cu 26 de după. Am început o viaţă nouă. Am fost modelat de toate experienţele mele de copil, tânăr sub comunism şi am fost lansat apoi pe orbită, în momentul în care Ceauşescu a căzut. Am ajuns într-o altă lume. Aşa m-am simţit şi mă simt acum, în post-comunism.
Şi acum, tot într-o altă lume?
Cristi Puiu: Sunt pe orbită. Nu ştiu cât va dura.
Despre ”Sieranevada”, o escaladare a problemelor unei familii, am putea spune că acest film poate descrie familia românească?
Cristi Puiu: Am putea spune, dar la fel de bine şi contrariul. Cred că asta este o jucărie care trebuie să fie lăsată spectactorului... Abia aştept să pictez, să se mai liniştească puţin chestia asta cu filmul.
Vă gândiţi să pregătiţi o expoziţie?
Cristi Puiu: Nu. Trebuie să lucrez mai întâi. Am nevoie de asta. E terapie pentru mine.
Care a fost soarta lucrărilor de până acum?
Cristi Puiu: Sunt răspândite prin lume.
Spuneaţi că filmele dumneavoastră au ceva mai mult sau mai puţin biografic. Intenţionaţi să faceţi o ecranizare?
Cristi Puiu: Da, dar aşa... Te gândeşti la posibilitatea de a pune în imagini un roman. E un bun exerciţiu de logică, e exerciţiu filosofic chiar, dar nu cred că o să fac asta vreodată. M-am jucat cu textul lui Soloviov, cred că o să mă mai slujesc de Soloviov, de ”Scurtă povestire despre Antihrist”, pentru filmele viitoare, dar nu mă interesează ecranizarea ca atare.
Care sunt şansele, acum că ”Sieranevada” este propunerea României pentru o nominalizare la Oscar într-o limbă străină, ca România să se regăsească între cele cinci filme ale categoriei?
Cristi Puiu: Zero. Şansele sunt zero. Nu sunt bani. Poziţia aia pe care o obţii în urma nominalizării este una pe care o obţii în urma unei investiţii pe care o faci. Te interesează ca filmul românesc să fie nominalizat între cele cinci, atunci trebuie să cheltuieşti bani. Ca ordin de mărime, grecii şi turcii, nu mai ştiu când mă uitam la asta - cred că în momentul ”Aurora” sau ”Lăzărescu” -, cheltuiesc fiecare în parte, nu mai ştiu cifrele exacte, dar peste 2 milioane de euro. Ştiţi ce înseamnă 2 milioane de euro pentru mine?
Un film şi.
Cristi Puiu: Un film bine finanţat. Cine ar da banii ăştia, din România, pentru o nominalizare la Oscar? Statul ar trebui să-i dea. Firme private?! Să te apuci să aduni. Poţi să faci asta, dar nu vei strange mare lucru, pentru că oamenii nu cunosc aceste mecanisme. Nu este o chestie care se întâmplă accidental. Adică, avem parte de nu ştiu câte filme care ajung, cernute ulterior, să se constituie în potenţiale propuneri pentru cel mai bun film străin. Să ajungi să crezi că Academia americană de film le vede pe toate şi alege din astea înseamnă să fii naiv cu totul. Dacă tu nu faci efortul de a ajunge, de a le trimite filmul, de a-i aduce în sala de cinema pentru a vedea filmul, nu o să vină. Toţi fac asta. Trebuie organizate proiecţii, trebuie organizate dineuri. Să cumperi pagini în Variety şi Screen International, în The Hollywood Reporter, care costă foarte mulţi bani, ca să fii prezent în permanenţă, iar oamenii ăia să zică: ”Ce-i cu filmul ăsta? Hai să-l văd”. Dacă nu eşti prezent în presa de specialitate a lor, şansele sunt foarte mici. Dacă nu organizezi proiecţii, şansele nu există.
Aţi discutat pe plan local despre asta?
Cristi Puiu: Acum începem să vorbim despre asta. Fiecare film care ajunge să fie propus de comisia din România întâmpină aceleaşi greutăţi, fie că e vorba despre ”Sieranevada” acum, despre ”Poziţia copilului”, ”Aferim!”, ”432”. Problema rămâne aceeaşi. Poate, de la an la an, să reuşeşti să aduni mai mulţi bani decât data precedentă, dar asta nu înseamnă mare lucru. Din câte ştiu, noi ar trebui să asigurăm, pentru ca o firmă de PR din Statele Unite să se angajeze în promovarea filmului, cel puţin 300.000 de euro, ca să putem intra în discuţie.
După proiecţiile din ţară, la care aţi participat, cum vi s-a părut că a reacţionat publicul?
Cristi Puiu: Mi s-a părut ok. Mi s-a părut uşor supradimensionat, dar asta poate doar din vina mea. Nu sunt obişnuit cu tipul ăsta de reacţie la filmele mele.
Nu vă aşteptaţi să se râdă?
Cristi Puiu: Mă aşteptam să se râdă, dar s-a râs foarte mult, prea mult, dar asta e doar o chestiune de obişnuinţă a mea. Sigur că îmi doresc să fie foarte bine primit, dar nici nu pot să fac abstracţie de faptul că primirea de care filmul a beneficiat la festivalurile de aici, din ţară, nu este acceaşi cu primirea pe care o va avea când va fi distribuit în cinematografe, dincolo de evenimente. Oamenii care vin la festivaluri sunt interesaţi de cinema, disponibilitatea publicului de festival e mult mai mare, sper să fie bine primit şi în condiţii normale ale distribuţiei tradiţionale. Nu o să fie uşor. Eu sunt destul de sceptic, iar scepticismul ăsta mă vindecă de multe probleme. Nu o să încep să visez aiurea, nu mă îmbăt cu apă rece.
E mai sigur aşa?
Cristi Puiu: E natural. Nu pot să mă mint, să spun ”Domne, să vezi ce o să fie”. N-o să fie. O să fie ce o să fie şi, cât o să fie, o să fie bine deja.
Este pregătit publicul din România să primească un film românesc?
Cristi Puiu: Nu este pregătit. Noi, publicul românesc, din care fac şi eu parte, nu suntem pregătiţi pentru cinema în general. Este o lecţie care lipseşte din programa şcolară. Este un fapt. Oamenii nu se duc la cinema, se grupează în jurul televizorului, el ocupă locul cel mai important în apatament, cărţile de cinema sunt citite de oameni care funcţionează în breaslă. E o constatare. Nu mă plâng. Nu aş impune în programă studii de cinema, dar cred că această lipsă de interes pentru cinema în general pe care o simţim şi o identificăm vine dintr-o istorie accidentată a individului trecut prin şcoală în mod aproximativ, din întâlniri cu profesori aproximativi, care s-au folosit de notă şi de riglă ca să-şi impună autoritatea, oameni distruşi sufleteşte care îşi făceau terapia pe copii. În haosul ăsta, din mulţimea asta de factori, omul iese pregătit pentru viaţă în mod aproximativ. Pentru cinema nici nu se pune problema să fie pregătit. Cinemaul va fi mereu considerat o zonă a evadării. Nu poţi să vii cu filme româneşti care pun în discuţie problemele de zi cu zi, pentru că omul nu va accepta să intre în jocul ăsta, el vrea să evadeze din problemele astea. Nu pentru că în viaţa de zi cu zi el acordă foarte mult timp acestor probleme, şi acolo întoarce privirea, dar e foarte trist că atâta amar de vreme profesorii, cei mai mulţi, au făcut din meseria lor o terapie personală. Sunt foarte puţini profesorii care contează pentru fiecare dintre noi. Slavă Domnului că există. S-ar putea să însemne mult, nu puţin, cum am fi tentaţi să credem, dar toţi ceilalţi care vin şi-ţi intoxică viaţa s-ar rări, ar fi nemaipomenit de bine. Cum îmi spunea mie profesorul de matematică, pentru care n-am avut niciun fel de respect: ”Bă, Puiule, pune mâna şi învaţă matematică şi fizică, nu te du la facultăţile alea unde se taie frunza la câini!” M-a întrebat: Unde vrei să dai? Şi i-am zis: La Istorie-Filosofie. Ce te aştepţi să se întâmple cu oamenii care au trecut prin mâna unor profesori care desconsideră un domeniu ca istoria sau filosofia?! Cred că unii, la vremea aia, considerau că dacă te duci la Istorie-Filosofie te duci la un fel de şcoală de partid, indirect. Profesoara mea de automatizări în industria chimică m-a prins odată, aveam un volum de Sartre. Nu eram atent la oră şi citeam teatru. Tocmai terminasem o piesă, nu ştiu care era aia, şi am pus semn. Următoarea era ”Târfa cu respect”. Mi-a luat cartea din bancă şi a zis: ”Ia uitaţi ce cărţi citeşte Puiu în timpul orei”. Pentru că era ”Târfa cu respect” şi în mintea ei tulbure cine ştie ce monstru eram eu în ochii ei. Bine, m-a lăsat şi repetent. Aşa că lucrurile s-au rezolvat cum nu se poate mai bine. Nu aveam nicio treabă cu materia ei.
În ce an se întâmpla asta?
Cristi Puiu: Eram clasa a XII-a. În 1985. E şi comic puţin. Trebuie să fii puţin relaxat, să reuşeşti să faci puţin haz de ce s-a întâmplat, pentru că altfel ajungi la balamuc. Eu am avut noroc. Dar, dacă mă întorc în propria mea viaţă, la anii ăia, am suferit teribil.
Care este următorul pas pe care îl faceţi?
Cristi Puiu: Trebuie să amenajez atelierul ăsta. După ce mă întorc din caravana cinematografică, încep lucrul.
Pe unde ajungeţi?
Cristi Puiu: Moldova şi Braşov. Actorii se duc în Ardeal, în Banat. O să meargă alţii la Craiova, Târgu Jiu. O să merg ceva mai târziu la Ploieşti, la Constanţa, apoi Baia Mare, Satu Mare. Cred că în octombrie o să mă apuc de lucru. Nu e un moment bun. În ciuda faptului că România este din ce în ce mai bine instalată în istoria cinematografiei contemporane, aici filmul românesc este desconsiderat de către autorităţi. Nu se poate ca după tragedia de la Colectiv tu să închizi sălile de cinema aşa, în loc să demarezi un program de consolidare. Aşa cum a construit Adrian Năstase sălile alea de sport, aşa se pot construi cinematografe. Dacă nu le poţi construi, atunci să dai o lege care să protejeze filmul românesc, care să-i determine pe oamenii care deţin sălile să difuzeze film românesc fără să li se ceară bani producătorilor. Filmul românesc e condamnat în propria ţară. Eu fac film pentru români, nu pentru alţii. Vorba românească nu ajunge la fel la un neamţ, la un francez. Pentru afară, trebuie să te bizui pe subtitrare. Subtitrarea înseamnă traducere, adaptare. Trebuie să reconfigurezi. E alt film. Pentru mine sala de cinema care contează e aia din România. Publicul din România contează cel mai mult pentru mine. Cel din afară contează, dar nu atât de mult. Nu pot să mă fac că nu văd că statul e lipsit de interes, că oamenii care administrează cultura română se fofilează. De la mandat la mandat, noi ajungem să ne rugăm că cel instalat în scaun de ministru al Culturii va face ce e de făcut pentru ca cinematografia să se normalizeze.
În 26 de ani, la Cultură au fost 24 de miniştri. Ştiind cumva fiecare că are un timp scurt, poate nici nu au apucat...
Cristi Puiu: E mai simplu - oamenii ăştia nu au viziune. Omul care trebuie pus acolo trebuie să fie unul cu viziune, educat şi care să-şi iubească ţara. Dacă-ţi iubeşti ţara, nu faci aşa, de capul tău. Nu pui în pericol nici cinematografia, nici toate celelalte. Educaţia este varză! De fiecare dată când se instalează câte un ministru al Educaţiei, vrea să facă marile transformări şi revoluţii. Eu ştiu. Am trecut cu Smaranda şi cu Ileana şi acum şi cu Zoe o să trecem prin acelaşi banc prost, unde materiile de Bacalaureat or să se schimbe, calculul o să se schimbe. Totul e într-o schimbare permanentă. Pentru că fiecare are o părere despre cum trebuie educaţi copii, pentru că fiecare are o agendă de împins. În realitate, foarte puţini sunt cei care îşi iubesc ţara. Dacă vorbeşti despre asta, oamenii vor spune: ”Stai puţin, eşti anacronic, eşti naţionalist”. Nu poţi nici măcar să vorbeşti despre asta. Atât de sucită e lumea în care trăim. Este foarte greu să faci ceva pentru o ţară care e formată şi din oameni care sunt dispuşi să-ţi ia gâtul cu prima ocazie. Au venit minerii în Piaţa Universităţii şi bucureştenii, pe margini, strigau ”Bravo!”, când ăia veneau şi făceau ravagii, şi omorau oameni. Tu să strigi ”Bravo, minerii!”? Măcar stai acasă, dacă nu vrei să faci ceva, dar nu veni să-i lauzi, să-i aplauzi. Oameni stăpâniţi de ură. Când vezi asta este foarte greu să te gândeşti, dar asta este crucea. Oamenii ăia nu vor deveni mai buni, dacă tu nu vei face lucrurile care trebuie făcute. Da, nu-ţi place că se comportă aşa, dar o fac în virtutea unei educaţii care a fost alimentată de secole. Sunt oameni vai de capul lor, dar mâncaţi de ură. Cei mai mulţi dintre noi suntem roşi de ură. Este mecanismul ţapului ispăşitor. Toţi ceilalţi sunt de vină pentru răul tău. Tu eşti ăla bun şi fiecare crede asta despre sine. Este o formă teribilă de primitivism. Oamenii, dacă şi-ar pune la un moment dat problema, în termeni de eficienţă şi pragmatism, ar înţelege că, mai devreme sau mai târziu, ura va conduce la dezastru.
Cristi Puiu, născut pe 3 aprilie 1967, la Bucureşti, este scenarist şi regizor. A urmat studiile Şcolii Superioare de Arte Vizuale din Geneva, între 1992 - 1996, şi şi-a luat diploma cu documentarul "25.12. Bucharest, North Railway Station".
A debutat în lungmetraj cu filmul ”Marfa şi banii” (2001), căruia i-au urmat ”Moartea domnului Lăzărescu” (2004), ”Aurora” (2010) şi ”Trei exerciţii de interpretare/ Three Exercises of Interpretation” (2013).
Cristi Puiu a fost premiat cu Ursul de Aur la Berlinala 2004, pentru scurtmetrajul ”Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea”, iar pentru ”Moartea domnului Lăzărescu” a fost distins cu trofeul secţiunii Un Certain Regard, la Festivalul de Film de la Cannes, în 2005. Acelaşi lungmetraj i-a adus şi o menţiune specială la festivalul IndieLisboa.
În 2007, Cristi Puiu a fost membru al juriului secţiunii Un Certain Regard, la cea de-a 60-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes. A fost membru al juriului ”Cel mai bun lungmetraj de debut” la cea de-a 61-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Locarno, în 2008. Doi ani mai târziu, Cristi Puiu a fost preşedintele juriului competiţiei oficiale a celei de-a 16-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Sarajevo, iar în 2012, a fost preşedintele juriului GoEast Film Festival Wiesbaden.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
