INTERVIU - Răzvan Simion şi Dani Oţil, după 9 ani de matinal la Antena 1: Am primit oferte de la televiziuni, întotdeauna separat

Răzvan Simion şi Dani Oţil, realizatorii matinalului ”Neatza cu Răzvan şi Dani”, care împlineşte, miercuri, 9 ani de când se află în grila postului de televiziune Antena 1, au vorbit într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro despre modul în care a evoluat formatul emisiunii, lecţia pe care au învăţat-o de la invitaţii străini, precum Mike Tyson, cine este publicul lor, ce părere au despre divertismentul din audiovizualul românesc, faptul că au primit oferte de la alte posturi tv, dar şi despre cum se ”refugiază” din televiziune.

Realizatorii de televiziune Răzvan Simion şi Dani Oţil au spus că au primit de-a lungul timpului oferte de la alte televiziuni, întotdeauna separat, pentru că angajatorii vor să facă economie, precizând, însă, că momentan nu ar lucra unul fără celălalt, întrucât împreună sunt mai amuzanţi.

Despre formatul emisiunii, Răzvan Simion şi Dani Oţil au spus că s-a născut din câteva idei pe care le-au discutat în perioada în care lucrau la radio şi că s-a dezvoltat pe parcursul celor 9 ani ”exact aşa cum se dezvoltă o familie”, fiecare membru al echipei, de la cel care se ocupă de machiaj la producător, având un cuvânt de spus.

Cei doi realizatori au mai povestit că aleg adesea să mănânce în maşină, pentru că îşi doresc să se ”refugieze” din atenţia publicului, dar şi că după doar câteva zile de pauză îşi doresc să revină la matinal.

Reporter: Realizaţi un matinal de succes de 9 ani. Cum a evoluat formatul în această perioadă şi cum aţi evoluat voi, ca echipă?

Dani Oţil: Formatul nostru pleacă de la o idee foarte simplă. Nu este scris pe o hârtie, nu are un dosărel din formatele de afară. S-a născut simplu din câteva idei pe care le-am discutat deja când eram la radio. Ideea este una simplă, exact ca în «Friends», ”Seinfeld” sau alte sitcomuri, scriptate de data asta. Ne imaginăm că eu şi Răzvan locuim împreună, ceea ce se şi întâmpla când am început emisiunea. În jurul nostru sunt prietenii, vecinii de palier, oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Mulţi dintre ei ştiu să facă lucruri, cum este Vlăduţ, care e vecinul bucătar. Toţi avem un bucătar pe scara blocului pe care ştim să îl sunăm dacă avem nevoie. Avem omul care se pricepe la sport, avem omul care e veşnic informat, avem vecina care arată atât de bine încât toată lumea o fluieră, dar este atât de normală încât toţi băieţii de pe scara blocului cred că au o şansă la ea şi tot aşa. Niciodată nu ne-am restrâns la o idee de format pe care să o dezvoltăm. Formatul s-a dezvoltat exact cum se dezvoltă o familie. Au venit persoane, au plecat, unii au plecat la facultate, alţii în armată, unii s-au întors, alţii nu s-au întors niciodată.

Răzvan Simion: Este o chestiune de anduranţă. Suntem cel mai longeviv matinal de pe piaţă. De obicei, genul acesta de show, trei ore în direct, se arde foarte repede dacă nu eşti atent şi dacă nu te dozezi. Cum vieţile noastre s-au schimbat, s-a schimbat şi structura matinalului. Cu cât am crescut şi am evoluat am prins un alt public. Practic, suntem de 9 ani la «Neatza», asta înseamnă că avem deja o generaţie care a crescut cu noi. Mulţi ne poartă numele sau şi-ar fi dorit măcar să semene cu unul dintre noi. Echipa a rămas aceeaşi în proporţie de 98%. Sunt tot oamenii cu care am început acum 9 ani. O familie, uşor disfuncţională, la un moment dat (râde, n.r.). E o chestie rară. Noi aşa ne-am construit show-ul, în baza ideii de familie. Noi am fi doar doi tip de la Reşiţa fără echipa noastră din spate. Eu sunt foarte relaxat. Mă întreabă lumea la ce oră mă trezesc. Nu mă mai trezesc chiar aşa ca pe vremuri la radio, că atunci noi centram, noi dădeam cu capul – noi scriam, noi făceam producţia audio.

Reporter: Dar la ce oră vă treziţi?

Răzvan Simion: La 6 şi un pic. Eu vin relaxat, că ştiu că mă bazez pe ei. Fiecare îşi cunoaşte treaba. Avem peste 2.000 de emisiuni împreună, şi dacă mai calculăm ce am făcut în alte părţi cam cu aceeaşi echipă, peste 2.500 de emisiuni. Am avut timp să ne cunoaştem unul pe altul şi să ne înţelegem doar din priviri. Şi având în vedere că ei îşi fac treaba, eu sunt foarte relaxat, nu am vreun stres, nu mă gândesc că ar trebui să dau vreo indicaţie. Ci pur şi simplu să fiu eu. 

Există o structură, un schelet pe care îl mai alimentăm cu un pic de cărniţă, adică nişte rubrici stabile, ca în orice matinal. Restul este improvizaţie, inclusiv discuţia cu invitaţii. Totul se întmplă live, totul se întâmplă pe loc. Dacă mie îmi vine acum să dansez, Micky îmi găseşte rapid trei piese să facem o întâmplare de asta dansată. Totul este despre noi şi cât de bine ne simţim atunci. Sunt reguli care spun că nu interesează pe nimeni că eşti supărat sau că ai probleme acasă. Noi am făcut-o invers. Noi dacă eram supăraţi spuneam: «Nu mai vreau» sau «Vreau vacanţă». Pe bune, nu rezonaţi cu noi că vă spunem că mi-e rău de nu pot să stau în picioare? Ce, voi aţi avut numai zile bune? Deci oamenii empatizând cu tine şi fiind în zona asta de normalitate cumva ne-au dat şi puterea să creştem, iar cifrele sunt din ce în ce mai bune. În mod normal, după 3-4 ani o cam iei la vale. Noi am făcut-o invers, după 3-4 ani abia am început să ne descoperim.

Reporter: De exemplu, ideea experimentului cu ”instalaţia” făcută din dopuri de plută şi scobitoare din ediţia de astăzi cui a aparţinut?

Dani Oţil: Avem un ”pattern”. O dată la câteva zile, exact cum fac şi oamenii de acasă, telespectatorii noştri, ne punem întrebări dacă lucrurile pe care le realizează lumea pe net sunt posibile. Uneori ne permite timpul să facem asta sau când ne apucă nervii că am văzut ceva şi nu am reuşit. Acasă, sincer, e mai greu să faci proba în care am vrut să vedem dacă tipul adult care îi aruncă în cap o cască de înot plină cu apă copilului şi casca se pune perfect. Acasă ne-ar fi cam greu să facem asta. Oamenii, la fel, acasă cred că nu încearcă. Şi atunci în platou, în televiziune, putem face, slavă Domnului, şi mizerie mai multă decât acasă. Astea sunt mici provocări pe care chiar le luăm de pe net. Deci nu facem nimic mai special decât faceţi voi acasă sau la munte, la cabană.

Răzvan Simion: La noi oricine poate avea o idee – şi fata de la machiaj şi nea Ghiţă de la electrică. De obicei aşa se întâmplă. Cineva zice – hai să-ţi arăt ceva şi noi facem în platou. Nu avem vreo ierarhie.

Dani Oţil: Mai facem glume cu ei şi spunem că ideile lor au fost ale noastre, dar asta doar ca să ştie cine e şeful (râde, n.r.).

Reporter: Spuneaţi într-un interviu că realizaţi cel mai greu format de televiziune. De ce?

Răzvan Simion: Pentru că este un consum al naibii de mare. Sunt 3 ore de direct. Sunt 140 de minute de umplut. Şi nu ai tot timpul stare, şi nu ai tot timpul vorbele la tine şi nu ai tot timpul super material şi îţi mai întârzie şi un invitat şi îţi afumi creierii 20 de minute singur în platou povestind. Aici e problema, dacă ai ce să povesteşti. Şi atunci… Te sleieşte un astfel de program.

Dani Oţil: Cu siguranţă dintre toate formatele de televiziune acesta este cel mai permisiv cu invitaţii şi e cel mai probabil ca la matinal să nu îţi ajungă la timp un invitat. Ni se întâmplă de foarte multe ori. Şi poate nu se vede, dar când îţi zice producătorul în cască: mai lungeşte-o 6 minute până când dăm publicitate, crede-mă, trebuie să inventezi lucruri.

Noi când ne-am apucat de TV făceam matinal de radio şi înaintaşii noştri, pe care îi savuram - Călinescu, Teo şi Mircea, Brenciu - toţi se plângeau de faptul că după 2, maxim 3 ani eşti sfârşit, stors, muls. Şi stăteam şi ne gândeam tocmai la asta - cât de repede o să ne ardem noi. Încă merge treaba şi cifrele arată atât de bine încât mi-ar părea rău să mă retrag sau să mă mut pe alt tronson.

Răzvan Simion: Noi avem şi măsura valorii. În fiecare dimineaţă când îţi intră cifrele. Nu e ca la radio. Stăteam 6 luni şi aşteptam măsurătorile. Ne e dor şi de vremurile alea, când eram «control freak».

Dani Oţil: Ca să rezum: munceam foarte mult, nu ne ştia nici dracul, şi câştigam puţin. Acum este invers. Este exact ca atunci când evoluezi în faţa patronului de discotecă. Când eram la facultate ne chinuiam. Beam un şpriţ înainte de a merge la discotecă, ca să fie ieftin, şi după aia îţi mai strângeai bani de o bere sau de o bere jumate, ca să ai cu ce să stai în faţă. Şi niciodată nu aveai masă, şi niciodată nu te băga nimeni în seamă şi te enervai că nu poţi să stai. Acum când am şi bani, am şi masă, am şi cum să intru, poţi să stau şi până dimineaţă şi nu mai trebuie să beau în altă parte, că îmi permit şi în discotecă, al dracului, la final vine ospătarul şi zice - e din partea patronului. Nu, nu, acum nu am nevoie. Unde ai fost acum 15 ani? Atunci aveam nevoie (strigă, n.r.).

Reporter: Aţi ajuns să vă simţiţi în zona de confort în timpul emisiunii? Vă mai scoate ceva din această zonă de confort?

Răzvan Simion: Nu ne scoate nimic. Sticla nu minte şi în momentele în care încerci să o fentezi... Dacă vii la TV ca la serviciu, ştii, corvoada aia, şi te uiţi la ceas să se facă 15.30... Eşti pierdut. În momentul în care o priveşti ca pe o corvoadă sau, şi mai rău, ca o modalitate de a câştiga mai mulţi bani mai uşor e o nenorocire. Înseamnă că nu investeşti nimic în cuvântul pe care îl spui, gestul pe care îl faci. Şi atunci, normal că suntem într-o zonă de confort, pentru că altfel nu am fi rezistat atâţia ani.

Dani Oţil: Altfel, săptămâna trecută nu am fi făcut o criză de râs cu Oprişan care a venit cu nişte glumiţe din astea, aşa, la marginea intelectualităţii şi, practic, am făcut o criză de râs. Noi o oră nu am ţinut emisiunea. Am râs de Oprişan şi cu Oprişan şi pe teme aduse de Oprişan. Ne gândeam - cred că sunt puţine meserii... Bănuiesc că dacă eşti lucrător la ghişeu, funcţionar public şi te apucă râsul, asta e cam penibil. Dacă eşti chirurg e foarte... dacă eşti stomatolog, dacă eşti proctolog e şi mai aiurea să râzi în timpul lucrării. Ca profesor mai duci mâna la gură, mai ieşi până afară, dar sunt puţine meserii... Noi am râs o oră şi ceva şi pe cifre, oamenii au apreciat asta. Eu cred că ăsta e confortul suprem. Una e să îţi faci treaba bine, alta e să faci bine şi într-o situaţie de fericire. Noi am avut părinţi care au lucrat din nefericire pe direcţia asta – oră fixă, totul organizat. Eu nici acum nu îmi explic cum tata, care se trezea mai devreme decât mine acum, 5 fără un sfert, toată viaţa, cum a mers la combinat 26 de ani. Eu nu înţeleg. Eu m-aş fi sinucis. Jur.

Răzvan Simion: Pe de altă parte, e şi destul de complicat. La un moment dat începi să te plictiseşti foarte repede. Se întâmplă toate din scurt. În fiecare zi e altceva. Le-ai văzut pe toate, ai fost peste tot. La un moment dat, ai apucături de alea – OK, şi eu unde mă duc de aici încolo, că am făcut-o şi pe asta, şi pe asta.

Dani Oţil: Ieri veneam cu maşina cu echipa mea de fotbal de la Constanţa, de la turneu şi preţ de vreo 40 de minute băieţii mei se lăudau în spate de cum au jucat ei fotbal cu fotbalişti mari şi cum au dat mâna cu ei, şi cum le-au cărat ghetele. Şi unul din băieţi, văzând clar că eu eram plictisit de moarte de discuţiile lor de fotbalişti... M-au văzut că eram acolo doar pe condus şi m-a bătut pe umăr: ”Acum să ne zică Dani cum e să dai mâna cu Mike Tyson aşa, într-o zi banală a săptămânii?”. Şi mi s-a ridicat un pic moralul. Ştiu, ei au văzut mulţi fotbalişti şi au jucat cu ei, dar eu am dat mâna cu Mike Tyson într-o zi absolut normală de muncă.

Reporter: Urma să vă întreb despre întâlnirea cu Mike Tyson. Nu v-a scos, totuşi, puţin din zona de confort?

Răzvan Simion: Nu, din contră. Showbizul ăsta pe care îl cunoaştem atât de bine şi în care suntem de atâţia ani ne-a scos în cale şi tot felul de personaje care aveau o jumătate de piesă lansată nici măcar pe radio, ci pe internet, şi care aveau nişte aere şi nişte atitudini şi nişte ifose… Şi ne-am trezit cu Mike Tyson. El nu numai că era normal, ci era dispus să intre în orice joc, că îi face bine la imagine. Era atât de deschis încât ne-am şi ferit să le spunem celor de la compania de PR care ni l-a adus ce o să facem cu el. Am vrut să vedem cum se întâmplă totul live şi am jucat ping-pong-ul ăla cu tricourile legate. Adică cine în lume… Am exemple de trupe din România care s-au ferit de o provocare mult mai light, pe modelul ”imaginea mea este construită”. Hai să ne înţelegem - nu ai niciun fel de imagine. Tu eşti o chestie trecătoare şi eu sunt aici să te susţin. Dacă tu nu înţelegi asta, nu are rost…

Dani Oţil: Ce e interesant la străini, ca şi la Mike Tyson - când le propui o provocare în direct ei nu te întreabă despre ce e vorba. Ei spun din start da, OK, şi se şi ridică de pe canapea. Românul întotdeauna va zice: ”Nu am discutat despre asta”. Am propus de-a lungul timpului jocuri pe care le vezi pe televiziunile americane făcute de Rihanna, de Beyonce, şi noi avem români care au zis? ”Cine, eu, aşa ceva? Niciodată!”. Ei neştiind că singuri se afundă în jeleu, ca să nu zic mai rău. Ne-au dat nişte lecţii străinii şi un astfel de personaj ne-a şi spus un lucru interesant. L-am întrebat: ”de ce nu ai cerut detalii? Ai văzut, era apă, puteam face mizerie, puteai să te uzi rău”. Şi mi-a zis că nu crede că eu l-am chemat la televizor de departe ca să-l fac pe el de râs şi să-l fac implicit pe mine de râs. Deci sigur acolo e un triunghi eu, el şi telespectatorul, în care toată lumea trebuie să câştige. Filosofia asta încă se învaţă în România.

Reporter: Un triunghi realizator - invitat - telespectator în care există respect.

Dani Oţil: Da, respectul pentru meserie. La urma urmei, fiecare trebuie să îşi înţeleagă poziţia.

Răzvan Simion: Îi vezi doar uitându-te pe stradă (pe străini, n.r.) - în Paris, Londra, Viena. Sunt foarte relaxaţi. Sunt OK cu ei, în pielea lor.

Reporter: Matinalul trebuie să vă fi impus un anumit ritm. Spuneaţi că sunteţi oarecum nevoiţi să trăiţi intens, ca să puteţi folosi experienţele voastre în emisiune. Care au fost cele mai ”trăsnite” lucruri pe care le-aţi făcut în viaţa personală de dragul matinalului? Şi ce compromisuri aţi făcut?

Răzvan Simion: O doză de compromis trebuie să existe la orice realizator TV, dar depinde cum, unde duci compromisul ăla sau ce înţelegi prin compromis. Să zicem că trebuie să mănânci o broască râioasă în fiecare dimineaţă ca să îţi.. E destul de complicat. Noi am şi făcut emisiunea asta cu invitaţi pe care ni i-am fi dorit şi la noi în sufragerie. Sunt foarte puţini cei cu care nu avem o chimie.

Dani Oţil: Lucruri tăsnite, mulţumită sau din cauza emisiunii, am făcut destul de multe. Sunt sute. Cu siguranţă faptul că suntem în alertă şi suntem atât de vizibili ne-a şi deschis uşi în alte activităţi pe oriunde am umblat. Cine s-ar fi gândit vreodată că pot să pilotez eu un avion de înaltă acrobaţie?

Reporter: Cine este publicul vostru şi de ce credeţi că vă urmăreşte? Ce credeţi că înseamnă ”Neatza cu Răzvan şi Dani” pentru telespectatorii voştri?

Răzvan Simion: Sunt mulţi aceia care spun: «Dimineţile mele sunt altfel cu voi. Când vă întoarceţi din vacanţă? Îmi înveseliţi ziua». Pe ore, pe jumătăţi de oră, pe sferturi de oră. Că noi aşa ne gândim. De când am venit în Antenă toată lumea fugea de ora asta. Cine e acasă la ora asta? Sunt doar nişte unii care nu au nicio treabă. Ei bine, nu-i aşa, cel puţin în cazul nostru. Noi vorbim de o proporţie de vreo 65% parcă, sunt femei cu studii medii sau superioare, cu venituri medii sau ”high”, cu cel puţin un copil - femei care se regăsesc în rubrica de sănătate, în discuţia pe care eu o am cu ginecologul. Ciudat, că lumea se aştepta să vină o fată să vorbească cu ginecologul, dar eu ştiu totul despre HPV. Noi am reuşit cu micile rubrici de nutriţie, de sănătate în zona feminină, de… În general cu discuţia cu doctorul, am reuşit şi am primit confirmări de la telespectatori să îi trimitem pe oameni la un screening o dată la an, dacă nu la 6 luni, să trimitem femeile să îşi facă un Papanicolau. Am primit mesaje de la doamne care erau suspecte de cancer de col uterin şi care au spus: ”Dacă nu îmi spuneaţi voi să mă duc, nu mă duceam. Vă mulţumesc, m-aţi salvat”. Sunt oameni care aşa ştiu televizorul, cu noi acolo.

Dani Oţil: Noi suntem ca statuia, pe lângă care treci de când eşti mic. Nu ştii dacă te-ai întrebat vreodată ce reprezintă. Am trăit o mică frustrare la început, pentru că, inclusiv între prietenii noştri eram acuzaţi că la un matinal de TV cine se uită - se uită gravidele, lăuzele şi şomerii. Şi un prieten de-al meu care era account manager într-o agenţie îmi striga asta la masă. Şi o fată de la masă, cred că fană a lui Răsvan, bănuiesc, i-a zis: ”Tu ai văzut vreo emisiune?”. ”Da, am văzut săptămâna asta aia, aia şi cealaltă”. ”Perfect. Şi eşti account manager într-o agenţie. Ia fă-ţi un calcul - eşti gravidă, lăuză sau şomer?”. ”A, dar eu am un statut special. Eu am dimineţi în care plec un pic mai târziu - la 8.30 sau la 9.00”. Ei, noi nu ne bazăm că te uiţi la Neatza mai mult de un sfert de oră, jumătate de oră şi pleci. Alţii mai devreme, alţii mai târziu. Avem surprize mai ales în Bucureşti, oraşul ăsta cosmopolit care are mulţi manageri şi mulţi oameni care au situaţii speciale la muncă. Ştiu că nu se uită cei care lucrează schimbul 1, dar se uită foarte mulţi oameni, mulţi dintre ei foarte bine poziţionaţi social. Noi nu am ştiut asta la început. Am descoperit pe parcurs.

Răzvan Simion: S-au mai schimbat şi obiceiurile de consum, şi înainte, da, într-adevăr, la Timişoara, la 7 se începea lucrul. Când am venit în Bucureşti am sunat la agenţia de imobiliare să vorbim de un apartament, nu ne-a răspuns nimeni până la 11. Acum şi Tmişoara s-a dus către 9.

Reporter: Cum de mai aveţi energie şi pentru alte proiecte?

Răzvan Simion: Eu nu am. El. Eu m-am născut obosit.

Dani Oţil: Dacă am un weekend în care trebuie să stau acasă, luni zici că m-au bătut. Până la urmă energia ţi-o faci singur. Nu o obţii din statul acasă.

Reporter: De ce credeţi că funcţionaţi voi, ca echipă?

Răzvan Simion: Başca fiind din acelaşi oraş atât de mic, avem tot felul de povestioare amuzante. Îmi place aşa, să văd că suntem inspiranţi pentru mulţi din cei care fac TV acum. Dar ei neavând poveşti comune, prieteni comuni, darul ăsta de a te pune cumva într-o lumină proastă - autoironia, de fapt, că majoritatea poveştilor noastre se termină cumva rău pentru noi, dar sunt de spus la televizor. Aşa ne spunea şi producătoarea noastră: ”Dar mai aveţi să ziceţi, că, na, aţi plecat de la 18 ani de la Reşiţa, aţi făcut bucata de Timişoara până în 2002/ 2003. Câte poveşti să tot aveţi?”. Am trăit intens încă de atunci. Noi lucrăm de la 16 ani. În radio şi după aia în radio şi TV. Numai împreună. Prezentăm spectacole împreună, facem aia împreună. Ni se strâng…

Reporter. Nu exista şi varianta să vă fi plictisit?

Răzvan Simion: Nu ai cum să te plictiseşti. Dacă se întâmplă ceva nou în fiecare zi, fără să forţezi foarte mult şi dacă ce faci tu este apreciat în cifre, în încasări, în prietenii, în…

Dani Oţil: Dacă vii cu noi cu maşina până la Poiana Braşov îţi garantăm că nu ai loc să vorbeşti.

Răzvan Simion: Suntem ca babele alea care au stat 20 de ani în închisoare şi când au ieşit au mai o jumătate de oră în faţa închisorii. Noi încă mai avem să ne spunem chestii. Şi cumva, dacă întrebi asta, cu secretul - din păcate, nu îl poţi învăţa. El e mai pedagog decât mine şi de aia are şi cursurile la IMA. Din păcate, eu nu pot să îţi explic ce fac, cum fac, şi mă enervez că tu nu înţelegi că… Sunt chestii care… Avem şi o bază în general din radio. Noi la radio suntem mai buni decât la TV dar nu mai facem că suntem obosiţi şi puturoşi. (râde, n.r.) Know-how-ul, cumva, vine de acolo şi totul se bazează pe nişte schemuţe, matematic. Facem şi multă matematică.

Reporter: Cât credeţi că veţi continua matinalul?

Dani Oţil: Am zis 40 şi după aia… La 40 de ani e cam penibil să mai spun ”Neaţa” la televizor.

Răzvan Simion: Deci nu ştiu, el se lasă la 40, eu nu.

Dani Oţil: Îl las pe Răzvan după 40.

Reporter: Vă gândeaţi acum 9 ani că urmează să lucraţi atât de mult timp împreună?

Răzvan Simion: Nu am luat-o aşa ca ”deadline” (termen limită, n.r.). Oamenii ne ziceau: ”Uite, cel mai mult au stat ăştia de la Cluj patru ani. Puneţi-vă bani deoparte. Nu am avut niciun stres. Nici nu ne-a uimit cumva faptul că mergem din ce în ce mai bine. Ni se părea normal.

Reporter: Vă gândiţi să modificaţi cumva formatul? Să aduceţi rubrici noi, poate?

Dani Oţil: Nu. El se dezvoltă ca un organism viu. Dacă e necesar ceva, va intra. Jocul trebuie menţinut.

Reporter: Cum vedeţi divertismentul din audiovizualul românesc per ansamblu şi de ce schimbări consideraţi că ar avea nevoie?

Dani Oţil: Divertismentul e defect în momentul ăsta, din două motive foarte simple. Multe formate de afară geniale la bază, care aveau în mijlocul lor persoane publice sau oameni foarte cunoscuţi nu s-au regăsit în România şi nu au fost pe înţelesul publicului, pentru că noi nu avem simboluri. Dacă îl vezi pe Hugh Jackman pe canapea vorbind despre copii, te conectezi la el, îţi doreşti să fii ca el, măcar să arăţi ca el. Din păcate, în România, dacă ne uităm bine şi trecem aşa - muzică, film, teatru, carte, ne dăm seama că simboluri reale nu prea avem. A, ne-ar plăcea să scriem ca sau să jucăm ca… Dar nu poţi lua tot pachetul. Neavând idoli oamenii din zona noastră nici nu privesc spre astfel de personaje. Doar cel mult râzi că îl vezi maimuţărindu-se, dar nu îl asculţi de-adevăratelea ca pe un personaj. Şi atunci, toate lucrurile astea au căzut. Urmează formatele de pur divertisment pe care din nefericire costă enorm şi pe care de câţiva ani, de când a venit criza, nu a putut să le facă nimeni. Şi a venit surogatul, adică şansa la divertisment de mai proastă calitate, dar pe înţelesul tuturor, care a prins. Dacă ai năut sau cicoare de ce să nu înlocuieşti cafeaua? Şi atunci, divertismentul ăla pur este rarisim în momentul ăsta.

Răzvan Simion: Suntem ceea ce se numeşte ”secuvinism”, aşa… ”Secuvinistul” este cel căruia i se cuvine totul şi cumva dacă te-a văzut la mall sau e vecinul tău…. El cu mine e ”Răzvănele”. ”Răzvănele, ce faci, tată, mă?”. De aici porneşte totul. Noi nu am fi făcut asta cu niciun om mare de TV sau un actor sau un cântăreţ. Din contră. Aveam tot timpul o diferenţă de asta care se confunda cu un complex al provincialului de care eu încă mai sufăr. Încă nu am scăpat. Noi venim dintr-o zonă unde se spune ”sărut mâna” bărbaţilor în vârstă. Cei care apar la televizor în chip de vectori ai unei generaţii, idoli, nu au poveşti sau nu înţeleg mecanismul. Ei sunt convinşi că dacă vin pe canapea şi spun că au stat patru zile în studio şi 14 ore la filmare la videoclip interesează pe cineva.

Reporter: Spuneaţi că aţi vrea să realizaţi un late-night show. De ce? Şi ce punct de reper v-aţi lua în acest sens? Ce elemente din matinal aţi lua cu voi?

Dani Oţil: Late-night-urile sunt toate la fel. Nu ar trebui să ne inspirăm de la cineva. Luăm foarte mult de la Jimmy Fallon, suntem fani Ellen DeGeneres. Dar mai sunt multe late-night-uri. Să nu uităm că noi am crescut cu David Letterman, totuşi, până şi cu Larry King. Noi nu trebuie să furăm de undeva ca să putem să ne desfăşurăm… Late night-ul e aşa, mirajul tuturor bărbaţilor, e mirajul comedianţilor şi e aşa, e un vis. E foarte permisiv şi, desigur, ai şansa să te vadă şi demografic mai mulţi oameni. Noi tot timpul am avut această umbrelă deasupra capului. Faptul că dimineaţa la televizor, demografic vorbind, nu se uită atât de mulţi oameni. Deci e un vis şi ar trebui când facem, cât? 68? Nu, la 90 de ani ar trebui să ne dea cineva un late-night, pentru că o să fim atât de bătrâni, încât dacă înjurăm o să ni se scuze. Vom fi atât de bătrâni la late night încât în loc să ne vină salariul o să ne vină pensia.

Reporter: Aţi avut momente în care v-aţi dorit să renunţaţi la matinal?

Dani Oţil: Da, eu zilnic spun că îmi dau demisia sau că mă pensionez.

Răzvan Simion: Eu zic că mă operez (râde, n.r.).

Dani Oţil: Dar după primele 3-4 zile de vacanţă când te trezeşti oricum fără ceas îţi dai seama că e o parte importantă. Şi acum duminică m-am trezit şi mi-am dat seama că nu am omleta lui Vlăduţ şi trebuia să mi-o fac eu. Nu a fost prea bine.

Răzvan Simion: Oricât ne dorim o vacanţă din când în când, sezonul ăsta de primăvară-vară este cumplit, că sunt vreo 7 luni jumate şi te seacă. Dar în două-trei zile după ce ne reglăm mineralele prin corp suntem aşa . dăm telefoane, pe grup, pe Whatsapp - ce faceţi, unde sunteţi, comunicaţi poziţia, hai să facem, hai să dregem.

Dani Oţil: În concluzie, de nouă ani am participat la istorie, am scris istorie, dar încă nu suntem istorie. Mi-o scriu pe maşină (râd, n.r.).

Reporter: Aţi primit vreodată oferte de la alte televiziuni? Pentru echipă sau separat? Pentru un proiect asemănător sau de un alt tip?

Dani Oţil: Tot timpul. Întotdeauna separat, pentru că oamenii vor să facă economie. Suntem foarte buni pe piaţă. Evident, odată la câţiva ani, când se află că se clatină contractele, suntem sunaţi. Dar nu este o treabă nici secretă şi nici nelalocul ei. E foarte natural. Cred că şi ai mei îi sună pe ai lor, părerea mea.

Reporter: Aţi lucra vreodată unul fără celălalt?

Dani Oţil: Momentan nu, că nu suntem atât de amuzanţi singuri.

Reporter: Vă expuneţi foarte mult. Simţiţi uneori nevoia de a vă ”refugia” din ”lumina reflectoarelor”? Cum faceţi acest lucru?

Dani Oţil: Adesea.

Răzvan Simion: Tot timpul.

Dani Oţil: Eu nu stau niciun weekend în Bucureşti, de exemplu. De obicei sunt în pădure, la curse, în alte locuri. Slavă Domnului, la curse şi la competiţii cel puţin 90% din restul oamenilor mă consideră rider, pilot sau de-al lor. Stăm destul de mult departe de mase. Nu mă deranjează foarte mult curiozitatea oamenilor, dar unii sunt chiar foarte puşi aşa... Cred că se depăşeşte uneori zona de confort... Găsesc un loc retras sau chiar îmi iau mâncare la pachet să mănânc acasă. Am mâncat în maşină de atâtea ori – vezi Constanţa, ieri, între două meciuri. Băieţii s-au dus toţi la mall să mănânce, şi eu pentru că am avut 60 de poze de făcut în faţa mallului şi am avut un conflict cu un băiat care sigur a văzut ceva la mine sau nu i-a plăcut geaca mea albastră mi-am luat mâncarea şi am mâncat-o în maşină şi nu m-a deranjat deloc. Par aşa, mai boschetar, dar uneori e apăsător.

Răzvan Simion: Stăteam la mare 3 ore în direct şi după aia ore întregi la poze. Stăteam o zi şi a doua zi nu mai puteam. Cădeam din picioare. Făceam 2.000 de poze în fiecare zi. Muream. Cumva le aparţii (fanilor, n.r.) şi pe de o parte...

Dani Oţil: Trebuie să fii ipocrit să spui că nu ţi-ai dorit niciodată să fii cunoscut. Pe naiba. Toată lumea trage pentru asta. Avem în jur nişte bosumflaţi care... Nu, chiar îmi convine.

Răzvan Simion: Sunt avantaje şi dezavantaje.

Dani Oţil: Adică, mi-e mai uşor, şi la service mi-e mai uşor, şi în trafic mi-e mai uşor, dar devine un pic push şi atunci când eşti foarte personal.

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.